Încă o excursie opțională ratată. În favoarea lui Rio. Parcă nu la fel de temătoare, poate și datorită faptului că știam că azi nu voi mai umbla prin te miri ce cartiere unde e extrem de ușor să treci în bulele alea negre de care vorbeam, pornesc tot cu Sonică atârnat la gât spre Grădina Botanică. Că am citit că e una dintre cele mai impresionante din lume. În plus, am văzut câteva imagini care îți iau piuitul. Și aș vrea să fie și Sonică fericit după ziua de ieri când a cam şomat prin oraș. Poate aici se va putea desfășura în voie. Și azi mă folosesc de metrou. Și azi primesc ajutor de la localnici cu cartele de metrou și îndrumări referitoare la locul de unde să iau autobuzul din Botafogo spre Grădina Botanică. Ba, mai mult, văzându-mă rătăcită, o doamnă îmi spune să stau liniștită că o să coboare și dumneaei cu mine. Aflu că e ghid. Ok, atunci e clar cum de și-a dat seama că-s ușor stresată.
La intrarea în Jardim Botanico o privire ușor certăreață a doamnei de la intrare îndreptată spre Sonică. O întreb dacă trebuie să plătesc o taxă pentru fotografii. Îmi spune că nu. Dar că nu e în regulă să merg cu aparatul foto la gât pe străzi. “Ştii, aici e safe, poți să faci cum vrei tu! Însă, când ieși pe stradă, te rog să îl ții în rucsac!” Oooo, Gizăs! Să îi mai explic și ei că eu iubesc fotografiile trase instant? Și că, dacă Sonică rămâne în rucsac, atunci voi avea numai cadre din alea de “zâmbiţi, vă rog”? Nu îi mai explic nimic. Îi mulțumesc pentru sfat și îmi văd de drum. Oricum, ca să fiu cinstită până la capăt, înainte de a merge în Santa Teresa de nebună, am schimbat cardurile de memorie. Am zis că, dacă o fi să mi-l fure pe Sonică, să rămân măcar cu amintirile trase până atunci. Nu s-a întâmplat nimic, slavă Cerului!
Locul ăsta, unde am zis eu că voi sta vreo două ore că pe urmă mai aveam planuri, se arată în toată splendoarea de cum îi calci aleile. Primim o hartă. Eee, zic, pare el mare pe hartă, dar sunt sigură că îl vom bate la picior cât ai clipi. Ba m-am și amuzat când am văzut mașinile alea mititele, ca de golf, care umblau să culeagă oamenii obosiți. Și începem să îl parcurgem. 140 de hectare de plante exotice. Cââât? 140 de hectare. Staaai, mă Andreea, că numai 40% este amenajat, restul este pădurea care se întinde pe versanții lui Corcovado. Aaaa, păi zi-mi, domne, așa de la început! Biiine, rămân cele 6500 de specii din Brazilia și nu numai. Hai că e bine! Cred că nici într-o săptămână nu terminăm de vizitat. De teama asta, am început cu ce era mai deosebit și mai nevăzut de noi: grădina de trandafiri. Iarnă fiind în calendar. Da, era iarnă și printre trandafirii care erau numai bețe și țepi, nici măcar o floare rătăcită. Bine, lasă, mai avem de văzut!
Grădina este traversată pe mijloc de Aleea Palmierilor Regali, de fapt, Aleia Barbosa Rodrigues. Parcă așezați cu metrul, mai bine de 130 de palmieri care au același unic strămoș se întind pe vreo 750 de metri. Și sunt înaaaalţi, de parcă ating cerul. Cică au chiar și 50 de m. Instagramabil loc sau…? Acuma, ca să fiu cinstită, palmieri găsești peste tot în locul ăsta. Numai că unii sunt rebeli și nu au stat să fie așezați așa, ca la carte. Și mai rebeli sunt câțiva arbori care își mătură coroana pe jos, creând cumva un fel de tunel de care mă bucur ca nepo. Din arbore în arbore, din fotografie în fotografie, ajung și la Fântâna Muzelor, situată exact în mijlocul Grădinii. Cică se numește Fântâna Muzelor pentru că face referire la mitologia greacă prin cele patru muze care reprezintă muzica, poezia, știința și arta. Mie îmi place pentru că apa susură ușurel și îmi calmează nevroza. Chiar dacă, fix lângă fântână, câțiva tineri care căzură din pat se înghesuie într-un tunel făcut din plante cățărătoare ca să prindă cea mai tare fotografie.
E sâmbătă. Așa că toată lumea își aduce copiii la joacă în parcul ăsta mare. E zumzet și chiot de copii la cele câteva terase amenajate în parc ca să își potolească toată lumea setea. Lângă terase sunt locuri de joacă special amenajate pentru ăi mici. Ne așezăm și noi să ne tragem nițel sufletul. Nu, mint! Ne așezăm ca să bem un capucino din ăla dumnezeiesc de care am băut ieri în Parque das Ruinas. Nu, nu mai e la fel de bun. Dar avem parte de o petrecere în care este sărbătorit un juniorel: copii pictați pe față, clovni, picnic, jocuri, râsete. Să tot stai să îi vezi cum își văd de weekend, fără să ia în seamă turiștii care cască gura la ei. Nu stăm mult. Că mai avem de văzut din locul ăsta poate chiar mai bine de jumate.
O luăm pe sub alte specii de palmieri. Cică ar fi aproape 900 de specii. Nu bag mâna în foc pentru numărul ăsta. Dar pot să vă spun că sunt multe. Și că e fain tare să te plimbi în liniște ca să le descoperi. Vorba vine liniște. Că e o grămadă de păsăret care vorbește pe limba lui. Dar și asta e relaxant. Sunt locuri amenajate și pentru practicanții de yoga, și pentru persoanele nevăzătoare, și pentru iubitorii de arhitectură. Și mai sunt și serele… Orhidarul cu alte jde mii de specii de orhidee a fost cel pe care l-am vizitat și noi. Și m-a lăsat cumva fără grai. Mi s-a părut extrem de elegant, chiar dacă florile erau multe ofilite deja. Ar mai fi fost cred interesant de vizitat și cactuariul că înțeleg că aici găsești cea mai mare colecție de cactuși din Brazilia și secția dedicată plantelor carnivore unde, dincolo de plantele medicinale, mi-ar fi plăcut să văd pau-brasil, plantă care a dat numele țării. Ei, data viitoare!
De la Orhidar, am luat-o după maimuțe. Tot urmărindu-le cum se joacă, nu ne-am dat seama că suntem deja în secția amazoniană, cu vegetație bogată și densă. Hai că chiar mă simt ca în Pădurea Amazoniană! Ia stai! Ce e căsuța aia? Mirante da Imprensa, un foișor aruncat în mijlocul pădurii în care poți să îți tragi sufletul, să îl privești pe Cristoşel sau să stai cu ochii pironiți în Lacul Frei Leandro la florile astea Vitoria Regia, adică trandafirul apei, o enormitate care are un diametru de 2.5 metri și cântărește 40 kg. Floarea, bre, de ea zic acu’! Lângă foișor susură din nou o cascadă care parcă vine de departe și e plină de ofuri care trebuie spuse. Degeaba! Lacul mă atrage și pe mine și pe Sonică. Așa încărcat cum e el. În plus, o pereche de vrăbiuțe d-astea d-ale lor mă emoționează cu povestea lor de dragoste: dumnealui îi aduce în cioc o insectă dumneaei. Mă rog, ar fi putut fi și o mamă care aduce mâncare puiului ei. Povestea rămâne la latitudinea privitorului. Eu o aleg pe aia cu amorul.
Nițel mai într-o parte de lac, parcă ar fi un templu. Mă atrage aleea scărilor șerpuinde care duce la coloanele îmbrăcate în plante. Pare extrem de bine îngrijit locul ăsta. De fapt, ce zic eu aci, tot parcul! Iarba pare tunsă la milimetru și fiecare plantă pare a fi acolo unde trebuie. Urc cele câteva trepte și dau peste o statuie. Este un bust. Al lui Frei Leandro do Sacramento, fost director al Grădinii Botanice. Tot de aici văd și peștera Karl Glasl. Mă rog, ulterior am aflat că e peșteră. Inițial, mi-a atras atenția că e construită din piatră și că pare mai degrabă un alt templu. Ei bine, locul ăsta a fost special creat pentru plante care au nevoie de umezeală și de substrat stâncos ca să se dezvolte. Și uite așa aci și-au găsit căsuța mușchi și ferigi ce par fericite.
Au trecut mai bine de 4 ore. Suntem tot în Grădina Botanică. Am mai fi avut nevoie de măcar încă 2 ca să fie treaba treabă. Nu le mai avem. Că avem un avion de prins. Și totuşi… Mai stăm 20 de minute să așteptăm să se ridice ceaţa și să mai vedem o dată Cristoşelul. Nu mai apare. Ieșim din minunăția asta verde pe drumul palmierilor. Nici nu știu dacă am fi putut avea o încheiere de vacanță mai faină decât asta. Iar jumătatea asta de zi petrecută printre verde și chiuieli de copii încarcă dacă mai era loc gol în baterii. Ca să câștigăm înapoi cele 20 de minute de așteptare de mai devreme, plecăm cu taxi-ul. Da, azi avem voie! Picură nițel. Și vrem să ajungem să mai căutăm și niște tricouri pentru cei de acasă. Și poate să mai avem și o masă cu carne de vită care nu e talpă.