Ne întoarcem la balcon. Pentru un ultim apus în Viñales. Yaimara este la job. Ne zâmbește de cum ne vede. Ne uneşte două mese și începe să se foiască în jurul nostru. Nu mai e pericolul de ieri cu ploaia. Așa că azi ne bucurăm de soare. Și de valea inundată de lumină. Ah, ce locuri bune avem! Loja este aproape în întregime pentru noi. Băieții se folosesc de asta și se mai chinuie cu niște cadre cu Vulturul curcan (un vulturaș cu cap roșu) și niște șoimi care tot dau târcoale locului. Mai să se răcească peștele de la atâta vânat șoimii care își întind aripile. Se lasă liniștea. Nu mai vorbesc decât furculițele. Din când în când se mai aude clinchetul cuburilor de gheață ce diluează romul dintr-o Cuba Libre. Sau or fi alea din Mojito? Neee, probabil cele din Piña Colada. Hai noroc, să trăim! Ia să facem noi o pozuliţă de grup aci ca să arătăm acasă pe unde ne-am plimbat noi și cu cine! Hai, zâmbiți frumos, plătiți nota și hai să mergem. Ca să surprindem apusul într-un alt loc: de lângă hotelul La Ermita. Hai că trebuie să fie fain și de acolo!
Îmda. Am ajuns. Am dat o tură prin curtea hotelului. Norii s-au strâns deja. Nu mai rămânem aici. Deja am văzut Valle de Viñales din mai multe unghiuri. Nu ne mai satisface orice. Îl lăsăm pe Juan să o ia din loc. Suficient a stat după noi toată ziua. Noi decidem să ne întoarcem pe jos în sat. Ce dacă picură. Lasă, o să ne facă bine să ne mișcăm nițel. Este iarăși un moment din ăla care va rămâne pentru mereu în mintea mea. Nu ne grăbim. Coborâm agale pe drum, intrăm pe străduțe prăfuite, ne minunăm de o plantație de arbuști plini de fructe de ananas, trecem pe la porțile oamenilor, îi vedem cum se leagănă în balansoarul de pe prispă sau cum se aşează la masă în bucătărie. Luna plină ne luminează deja drumul. Intrăm în vorbă cu un domn care probabil merge în sat. Ne invită, inevitabil, să îi cunoaștem ferma și să cumpărăm trabucuri de la el. Se retrage când îi spunem că deja am făcut cumpărăturile și că mâine ne întoarcem în Havana.
Se ivesc și luminile din sat. Pe cât de puține mi se păreau când am ajuns în Cuba, pe atât de puternice mi se par acum. Realizez că vacanța intră pe ultima sută de metri. Îmi alung repede gândul din minte. Nu vreau să mă întristez încă. Mă bucur de un Daiquiri la Paladar La Colonial. Ne adunăm aici toți. Și cei care au plecat mai devreme cu mașina în loc să o ia cu noi pe coclauri. Stăm preț de câteva zeci de minute să ne tragem sufletul. Îi privesc pe furiș pe fiecare în parte. Spre deosebire de alte excursii, în asta nu prea am stat să îmi analizez colegii. Mai degrabă am fost ocupată cu oamenii locului. Nu pot, însă, să nu îmi dau seama cât suntem de diferiți. Probabil că și datorită acestui fapt am funcționat destul de bine ca grup. Și am rămas destul de mult timp împreună. Îmi place modul în care Dan a gestionat lucrurile. Poate și eventualele frecușuri care ar fi degenerat în mici conflicte. Îmi place echilibrul pe care îl afișează. Și răbdarea. Nu știu cum o fi pe dinăuntru, însă ceea ce transmite e liniște. Și calm.
Hai că, tot adâncindu-mă în analize ale părerilor-mi măcinătoare, cât pe ce să pierd plecarea grupului. Agale, după muzică. Hmmm, ce să fie?! Salvador Cisneros, până la Plaza Mayor. Toată strada este plină de lume. Și de tarabe care vând cocktail-uri, suveniruri, porumb fiert. Și de cubanezi care îi învață pe turiști să se miște pe ritmuri de salsa. Fete cu brațele, umerii, picioarele, sânii lăsate la vedere, pe tocuri pe care se chinuie să-și țină echilibrul, fie așteaptă pe câte cineva în mijlocul drumului, fie deja se unduie pe câte un ritm de bachata. Grupuri grupuri de fete și băieți își aruncă ocheade și fac din locul ăsta, dintre Biserica Veche din Viñales și Casa de cultură, culcuș pentru senzualitate.
Trupuri, mâini, coapse se lipesc, se mângâie, se încolăcesc, se sincronizează perfect într-o mișcare aproape ritualică în care seducția și erotismul erup ca dintr-un vulcan dormitând de mii de ani. E un spectacol pentru noi, privitorii din afară. Pentru ei, adolescenții care dansează senzual cu mișcări ample de șolduri, e normalitate. Părinții îi privesc zâmbind cu un pahar de rom în mână. Ne înghite şi pe noi forfota în mijlocul ei. De fapt, ne așezăm pe scările ce duc în Plaza Mayor, lângă boxele imense din care încep să se audă ritmuri de bachata. Cubanezii își iau turistele în brațe și încep să le conducă spre aburul senzualității. Băi, e ceva în atmosfera asta. În felul în care trupurile alea umede se învârtesc unul în jurul celuilalt. Ceva așa… inocento-vinovato-senzualo-atractivo-păcătoso-apetisant. Mi se pare că aici petrecerea este mai aprinsă decât pe treptele de la Casa de la Musica din Trinidad.
Oricât ne-ar fi de greu, ne desprindem de petrecere. Mai avem doar jumătate de zi în zona asta, Pinar del Mar. Și o vom începe, cum altfel, pe la un cinci și-un pic. Dan vrea să ne mișcăm. Așa că îl roagă pe Juan să ne lase în câmp. Hai că se așterne de o aventură. Fiind un parc național, ai crede că vei găsi trasee marcate la tot pasul. Nope. Probabil și ca să protejeze locul de invazia turiștilor pantofari, însă, cel mai probabil, ca să dea o pâine ghizilor ce sunt gata să te plimbe prin locuri numai de ei știute. Noi avem ghidul nostru, pe Dan. Merge cu atâta siguranță de parcă azi este doar o altă zi în care îi plimbă prin locurile astea pe românașii veniți să găsească cadre ireale. Nu știu dacă are Maps.me sau se orientează după feeling. Oricum, acceptăm provocarea lui și o luăm agale printre culturi de tutun, în timp ce luna mare și perfect rotundă se retrage de la job, lăsându-i locul soarelui.
Da, începe să se ridice soarele. Suntem undeva. Pe drumuri roșii. Cu mogote pe care o mulțime de alpiniști vin să se antreneze. Sau să le cucerească. Cu campesinos care și-au scos boii la treabă. Cu rouă care strălucește mângâiată de razele blânde. Cu biciclete și cai care își duc încălecătorii acolo unde au nevoie. Ne salutăm de parcă ne cunoaștem de o viață, de parcă suntem vecinii ăia care își împrumută o cană de zahăr când am rămas în pană. Ne oprim să îl vedem la treabă pe Bernardo Rodriguez. Pregătește terenul pentru tutun. Ară. Așa cum o făcea bunicul meu acum 30 de ani. Cu boii. Este doar el cu soarele, cu boii lui și cu trabucul. Din când în când își strigă sau își ceartă colegii de muncă: Comandante, andale! Se oprește la capătul rândului pe care îl ară. Își curăță plugul. Și pornește iar. Ne lasă în pace și își vede de treabă. Colegii mei sunt în extaz. Fix ce trebuie avem aici: omul cu cămașa lui murdară de traspiraţie muncită, trabucul care își arde ușor existența, boii albi aliniați perfect de zici că-s unul, pământul roșu, mogote și palmieri pe fundal. Hai că dacă nici acu’ nu o puneți de-un Pulitzer, nu mai aveți șanse!
După vreo oră de stat cu ochii pe Bernardo ca să vedem dacă ară cum trebuie, gata oricând să îl sfătuim cum ar fi mai bine să întoarcă boii (ca să dea bine în poză, zic), ne desprindem cu greu și ne vedem de drum. Peste vreo câteva sute de metri, alt muncitor. De data asta, boii sunt negri. Da, însă nu ne place tricoul cu puma. Hai că devenirăm pretențioși. Dimineața asta e una dintre cele mai faine din Cuba. Cred că asta aș face dacă m-aș întoarce cândva în zonă: mi-aș petrece zilele hoinărind fără țel, doar ca să mă integrez în peisaj. Și să îi cunosc pe oameni. Știu sigur că măcar un subiect a rămas neatins aici în zonă: luptele de cocoși. Chiar dacă poate macabre pentru noi, fac parte din viața de aici. E aceeaşi situaţie ca în Spania luptelor cu tauri.
Nu mă voi apuca acum să discut dacă este corect, normal, omenesc. Este tradiția locurilor și o tratez fix ca atare. Deși Dan a încercat să îl abordeze pe Juan pentru a ajunge să vorbim cu proprietarii jucătorilor, se pare că e un subiect tabu și pentru cubanezi. Luptele de cocoși sunt ilegale (deși Guvernul a mirosit posibilitatea unui profit și ia în calcul legalizarea lor pentru colectarea de taxe de la crescătorii de luptători și de la proprietarii ringurilor de luptă). Și se desfășoară mai cu lumina stinsă așa, la marginea satelor. Na, noi suntem cam prea mulți, cred, ca să putem să ne încadrăm în discreția cu care se întâmplă confruntările împintenaților. Dacă ar fi fost vorba doar de un om cu aparatul lui oamenii s-ar fi simțit probabil mai în siguranță să deschidă ușa și către lumea aia.
Și, dacă la luptele de cocoși și la cursele de cai nu ajungem, nu putem pleca din zonă fără să mergem în valea Dos Hermanas să vedem Zidul Preistoriei pictat pe un mogote ce se numește Pita. 18 oameni au desenat timp de 4 ani, dinozauri, monștri marini, oameni ca să demonstreze teoria evoluției. Mă impresionează doar că e mare: 120 de m înălțime. Și nici unul dintre noi nu vrea să meargă la poalele lui. Nici măcar pentru acea Piña Colada care se vinde la chioșcul din fața zidului și care pare că e extrem de faimoasă. Îl vedem de la distanță. În schimb, îmi place iarăși drumul care alunecă printre plantații de banani și pe care un copil se bucură din plin de bicicleta lui. Din când în când, îi sare lanțul. Se oprește și, ca un adevărat meșter, o repară. Offf, dacă aș fi putut să îi aduc bicicleta mea de acasă! Cât s-ar fi bucurat, îmi și imaginez lumina din ochi…
Da, clar, aici, în Pinar del Rio, este de venit și de bănănăit cu rucsacu’ în spinare pe cărări care abia se văd. Iar seara să îți odihnești corpul pe un balansoar pe prispa unei case, cum altfel, colorate! Să te bucuri de liniștea care adoarme claxoanele bicicletelor și de strigătele copiilor care înscriu desculți pe uliță gol după gol în porți marcate cu pietre. Să te lași furat și înghițit de viața de zi cu zi a celor care lucrează câmpul. Și care au povești ce mereu, dar mereu, bat ficțiunea. Asta mi-ar mai fi plăcut în Viñales: mai multe zile de trekking și mai multă interacțiune cu d-alde Bernardo. Care sigur ne-ar fi spus alte povești care să ne amintească de vremuri pe care și noi le-am trăit. Cum, de exemplu, nu au voie să taie vitele pe care le cresc (doar Guvernul are voie să sacrifice animalele, iar oamenii primesc carne cu porția, pe cartelă). Dacă nu respectă legea, merg la închisoare peste 15 ani. Hmmm, sună cunoscut, Andreea, cum într-o curte în miezul nopții, pe un întuneric adânc și apăsător, împreună cu medicul veterinar al satului, un vițel devenea mâncare pentru trei familii (a noastră, a veterinarului și a vecinului care ajuta la sacrificarea animalului)?
Da, cu siguranță data viitoare. Pentru că și aici am așa un sentiment care mă râcâie încă de când am venit: mă voi întoarce!
Daca te intorci, merg cu tine. Da doar un semnal din timp.