Mai avem două zile de Cuba. Se vor petrece în Havana. Pentru mine, însă, va fi destul de greu să mă mai bucur de capitală după ce am avut experiența cu Trinidad și Viñales. Oare ce ar mai fi de făcut aici? Probabil o plimbare pe Malecon din nou. Și un răsărit pe străduțe. Suntem cazați tot în Havana Vieja, aproape de Capitoliu. Clădirile sunt așa cum le știm deja: locuințe fără geamuri, cu ziduri crăpate, cu balcoane în care se socializează intens, cu terase de pe care ne trezesc cocoșii sau pe care flutură hainele întinse la uscat. Ah, ce mi-ar plăcea să rămân acolo, pe terasa pe sub care strada freamătă la orice oră din zi sau din noapte! Poate o să prind câteva ceasuri de odihnă! Până una alta, mai pornim să vedem dacă nu cumva ne-a scăpat vreun loc.
Ajungem inevitabil pe Malecon. Rămânem pe partea cu casele. Astăzi ne punem mintea cu șoseaua asta construită în epoca lui belle epoque și neglijată oarecum în vremea socialismului. Unele clădiri necesită resturare. Sau chiar reconstrucție. Faptul că sunt așezate pe malul apei, lovite mereu de valuri și uragane, le face destul de șubrede. L-am auzit pe Juan spunând la un moment dat că, dacă nu se face ceva, la următoarea furtună mai puternică, va fi dezastru în partea asta de oraș (chiar cu vreo două zile înainte să ajungem noi fusese o tornadă în zonă care a rănit aproape 200 de persoane). Se pare că nu prea interesează pe nimeni. Sau, mă rog, nu pe cine trebuie. Cu toate astea, peste drum, acolo unde apa lovește cu sete digul, sărind uneori peste el, este locul unde în fiecare seară cubanezii se strâng să petreacă: o sticlă de rom făcut în casă (cam cum facem noi țuică, așa fac și ei romul), câteva trabucuri procurate de la neamurile din provincie, o chitară și dans senzual al buricelor lăsate la vedere.
Am obosit. Așa că ne întoarcem cu taxi-ul. Tariful se negociază înainte să te urci în mașină. Și ai de unde alege. Este doar una dintre cele mai des întâlnite modalități de a face bani în Cuba: plimbatul turiștilor cu almendrones. Chevrolet, Cadillac, Ford, Dodge, Lada, Moskvitch au atâția kilometri parcurși pe drumurile Cubei încât probabil deja au ajuns pe Lună. Ce mai contează, oricum sub capotă nu mai există nimic original, toate sunt chinezării sau piese rusești. O mașină din asta ajunge să coste și 25.000 de dolari. Ceee? Da, dar se transformă în fabrică de făcut bani pentru proprietarul ei. Sunt unii cubanezi care și-au reinvestit profitul și au achiziționat încă mașini mai vechi pe care le-au recondiționat și pe care le închiriază apoi altor șoferi în schimbul a aproape trei sferturi din câștigul zilnic. Da, au mușterii. Mai toți turiștii dau măcar o tură cu o frumușică din asta. Fie pentru selfi-urile care aduc inimioare pe Insta, fie pentru că sunt nostalgici trecuți de o anumită vârstă, fie că sunt pur și simplu în căutare de soluții pentru a ajunge dintr-o parte în alta.
Acuma, că ei cer și 100 de dolari pentru o plimbare cu mașina, e una. Dar ca tu să și dai fără să te tocmești nițel, e alta. Sau fără măcar să găsești oameni cu care să împarți mașina și costurile. În fine, bine că muncesc pentru bani. Am dat în Havana și de cei care preferau să trăiască din CUC-ii luați de la turiști pentru o fotografie sau pentru o poveste împărtășită. Și, de ce s-ar mai speti, dacă oricum primesc alimente de la stat. Ce chestie ciudată! Multe produse sunt raționalizate. Da, însă pentru cei care nu au venituri, sunt mai multe produsele pe care statul le dă. Cu cât ești mai jos pe scara asistării sociale, cu atât primești mai multe bunuri pe cartelă. E adevărat, nu în cantități mari, însă mai de toate. Pentru cei care muncesc și au un anumit venit doar pâinea și uleiul sunt pe cartelă. Restul rămâne a fi cumpărat. Aaa, păi deci nu e așa rău cum ziceai tu, măi Andreea! Apăi să vedem…
Avem magazinele care țin de stat, un fel de cooperative. Ca la noi alimentarele. Și, tot ca la noi, rafturile sunt goale. Mă rog, la noi rafturile erau pline când venea tovarăşu’ în vizită. Aici rafturile nu sunt pline niciodată. Produsele care urmează a fi date populației se termină în doi timpi și trei mișcări. Rar se întâmplă să rămână surplus de ouă de exemplu care poate fi vândut la liber. Până și romul e pe cartelă. Cum, măăă, că în Cienfuegos eu am intrat într-un magazin și nu cerea nimeni cartelă pentru Havana Club. Corect. Eram într-un supermarket. Există. Sunt așa numitele magazine pentru turiști. Și pentru nomenclaturiștii din Havana.
Hai să ne înțelegem: nu scrie nicăieri “interzisă intrarea și achiziționarea de produse cubanezului de rând”. Numai că mărfurile de aici sunt de import. Cu prețuri pe măsură. Oare își poate permite un cubanez care câștigă în medie cam 20 de dolari pe lună să dea cât dă un european, al cărui câștig mediu sare de 500 de dolari pe lună (și aici vorbim de țările cu cel mai mic venit mediu), ca să își cumpere cele necesare la prețuri de Europa? E retorică întrebarea. O bluză pentru o muiere costă 2 salarii de-ale lor. Și ne mai mirăm că vin către turiști și îi întreabă dacă nu au ceva haine vechi pe care nu mai vor să le care înapoi. Carevasăzică, în Cuba avem două economii paralele, cu două monede paralele.
Mi-a mai zis cineva “da, mă, dar ei au spitale, au cercetare, nu se luptă ei cu cancerul și aproape l-au doborât?” Corect. Au. Au și un centru imens de inginerie genetică și biotehnologie. Asta este rețeaua de sănătate internațională, adresată străinilor, fie celor care trăiesc în Cuba, fie celor care vin aici la tratament. Da, în farmacia internațională, găseşti vaccinurile cu care se laudă cercetătorii de top. Dar, în farmacia de la colțul străzii, nu găsești nici Paracetamol. Da, în rețeaua de spitale care a fost creată cu ajutorul investițiilor private, serviciile medicale sunt de top, personalul este super profesionist și îți vorbește pe limba ta. Chiar dacă limba ta e germana. Dar, în spitalele unde femeia de rând merge să își verifice sarcina, lucrează medici care își schimbă diagnosticul și atitudinea în funcție de ceea ce primesc în buzunar.
Să revenim la clădiri, că asta cu viața oamenilor m-a durut multe luni după întoarcere. Și m-a făcut să mă jelesc ca o instabilă emoțional în fața tuturor celor care m-au pus să le povestesc despre Cuba, probabil în speranța că vor afla despre plaje cu nisip făinos și ape în culori fotoşopate. Da, ajungem și la Hotel Nacional, locul unde prin anii 40 se întâlneau mafioții americani. Se bucurau de rom, trabucuri și…de fetele care dansau în cabaret Parisienne. Eu auzisem doar povestea cum că, după victoria Revoluției, Che și Fidel și-au construit aici un bunker în care să se adăpostească în cazul unei invazii americane. Dacă tot am adus vorba de americani, trecem și pe lângă ambasada SUA. Caut din priviri cele 138 de steaguri care îi reprezintă pe cei 138 de cubanezi uciși de teroriștii americani. Văd niște bețe. Hmmm, oi fi eu obosită…
Mă dreg cu o înghețată luată de pe strada Obispo. E plin de magazinaşe de suveniruri. Nu am chef de cumpărături. Mi-am luat deja o trăistuță cu o mașină colorată. Mai bine urc pe terasa hotelului Palacio Cueto din Plaza Vieja pentru un ultim apus de vis în Havana. Ar fi trebuit să rămân și la o Cuba Libre. Însă începe să mă cuprindă tristețea plecării. Și, odată cu ea, și oboseala pe care nu am simțit-o nicio clipă până acum. Mă pierd cu privirea în apusul care aduce întunericul. Ah, cât mi-a plăcut Cuba cu tot ce are ea de arătat sau de ascuns. Și cât mi-au plăcut oamenii și poveștile lor! Plec și cu câteva regrete, însă și cu siguranța că am să mă întorc. Nu știu când și cum, însă eu am să mai vin pe aici! Poate tot cu grupurile lui Dan. Sau poate singură, de nebună.
