Ţibăneşti: bate fierul cât e cald

Ţibăneşti. Un loc unde se ajunge extrem de greu. Nu pentru că ar fi în cealaltă parte de lume. Că doar sunt vreo 60 km de la Iași. Da, 60 km, dar ce kilometri! Drumul pare să fi fost bombardat. Am mai văzut drumuri rele și am și scris parcă despre ele. Vere, dar ăsta… Ăsta îți deplasează și pietrele pe care nu le ai de la rinichi. Îți vine să te dai jos și să îți iei mașina în brațe că ea nu are nici o vină că ai adus-o tu prin locurile astea uitate de autorități. Și uite așa o oră devine luuungă cât o zi de post. Și te umpli iar de draci și te gândești iar ce mama dragonului păzesc ăștia ai noștri pe care îi votăm din 4 în 4 ani. Și, dincolo de politică, ce fel de gospodar avem în fruntea comunității dacă lucrurile se prezintă în halul ăsta? Chiar aș fi curioasă să văd cum este curtea oamenilor ăstora care sunt responsabili de ce se întâmplă pe aici? Că vorba lu’ bunica-miu, “omul gospodar se cunoaște după curte!”

Parcă în contrast cu toate de mai sus, în Ţibăneşti ne primește un domn blajin, calm, cu ochii blânzi și vorba domoală. Își cere scuze pentru drumul pe care am venit de parcă ar putea controla ceva. Poate nu, însă pare obișnuit cu lupta și pare genul de om care suflecă mânecile în loc să croncăne cum fac eu acum. Este Șerban Sturdza, președintele Ordinului Arhitecților din România și unul dintre moștenitorii conacului lui P.P. Carp. Și omul care nu renunță la ideea de a restaura, de a învia, de a transforma locul ăsta într-o șansă pentru comunitate. Ne zâmbește înainte de a-și începe povestea. Lângă el, Alexandra, care pare a fi mâna lui dreaptă în toată lupta asta. Încep amândoi să ne introducă ușor ușor în atmosferă și să ne facă să uităm ultima oră. Dl Sturdza spune că sunt încă ușor stângaci în ceea ce privește oaspeții, fiind mai degrabă obișnuiți cu tinerii care vin să participe la workshopurile pe care le organizează aici an de an. Și începe povestea…

L-am ascultat vorbind puțin despre ce se întâmplă la conac, despre problemele pe care le are, despre de unde își mai ia energia de a continua. Vorbește cu nostalgie despre bătrânul P.P. Carp care s-a retras la conac după ani și ani de luptă politică și s-a implicat în administrarea și întreținerea domeniului. S-a ocupat să lucreze personal grădina din jurul conacului. Și pare a-l lua exemplu în ceea ce privește implicarea în comunitate: dacă P.P.Carp a reorganizat satul adăugîndu-i instituții noi, modernizîndu-l, dl Sturdza încearcă să ofere comunității șansa de a participa la toate activitățile pe care le organizează la conac:  școala de meșteșuguri, ateliere de art terapie pentru copiii cu probleme în familie, ateliere de foto-poetica. Și, da, comunitatea reacționează. Încet, dar sigur. Deja, sub sloganul “Batem fierul la conac”, elevii liceului P.P. Carp și voluntarii care au participat la școlile de vară au construit stația de autobuz din localitate, au făcut obiecte de fier forjat pentru biserică.

Nu, nu prea are sprijin de la autorități. Mai degrabă, primește bețe în roate. Restaurarea l-ar costa în jur de 3 milioane de Euro. Nu are banii. Însă are răbdare. Lucrează deja de 10 ani la conac. Dar ce zic eu conac? Era conac atunci când l-a confiscat statul prin anii ‘50. Când a fost retrocedat, în 2005, era doar o carcasă, complet goală pe dinăuntru. Nu mai avea nici măcar uși, podele sau ferestre. Avea însă troiene de zăpadă iarna în mijlocul camerelor. Asta este ceea ce povesteşte Alexandra. Și o cred. Mai ales că locul a fost inclusiv sediul CAP în vremea regimului comunist. Nu știu cum de o fi rezistat scara centrală. Ulterior, s-a instalat aici asociația agricolă locală și, în cele din urmă, o școală cu profil profesional. E adevărat că în perioada regimului comunist și în anii următori de după revoluție conacul a fost reparat, însă fără nici o grijă față de stilul arhitectural al ansamblului.

Odată primit înapoi, oamenii s-au pus pe treabă, prima investiție majoră fiind exact în uși și ferestre. Apoi, au început să lucreze la izolaţie, folosind baloţi de paie. Tencuielile s-au făcut din lut cu nisip, iar finisajul cu lut cu balegă. Cam cum îmi amintesc eu că făceau bunicii mei când eram copil, înainte ca lutul să fie prezentat ca imagine a sărăciei, iar cimentul a viitorului. Însă, șansa acordată ucenicilor de a învăța să folosească lutul în tencuieli înseamnă asumarea timpului necesar îndreptării greșelilor care apar în orice proces de învățare. Da, dar dl Sturdza pune mai mult preț pe cunoaștere decât pe finalizarea imediată a lucrărilor. De fapt, și spune: “aici vorbim de o fază de slow-arhitecture”. Și mai e ceva: conacul rămâne deschis și pentru activități publice paralele pe toată durata șantierului. După principiul Porților Deschise pe tot parcursul anului.

Participăm și noi la o mică demonstrație în atelier, unde doi tineri veniți din Franța ne arată cum din nimic se poate obține cu muncă, răbdare și atenție o figurină din fier. Mereu mi-au plăcut ornamentele din fier forjat, fie că le-am găsit în tăbliile paturilor, fie că le-am văzut la băncuțe prin parcuri. Și îmi imaginam că e de muncă și de migălit. Ceea ce îmi imaginasem eu a pălit când am intrat în atelier, pe o căldură care, dacă afară urca până la vreo 30 și ceva de grade, nu vreau să îmi imaginez până unde urca acolo, lângă foc. Căci, pentru a-l putea face să te asculte, fierul are nevoie de căldură. În atelier, timp de mai bine de juma’ de ceas, băieții ăia au creat. Cu sudoare, cu efort fizic, cu lucru continuu, completându-se și ajutându-se mereu, la fiecare pas din procesul de creație, concentrându-se pe treaba lor și ignorând complet comentariile noastre, ale celor de pe margine. Că este extrem de greu ce fac ei acolo aveam să vedem pe propria noastră piele când am fost invitați să ne jucăm și noi cu fierul și să facem un cui. Un cui de câțiva cm, nu o statuetă complexă cum făcuseră ei. Păi m-au trecut toate nădușelile numai când m-am uitat la barosul ăla pe care îl ridicau ei cam cum ridic eu creionul.

După atâta muncă, am fost invitați la un prânz în terasa conacului. Nu mai știu cum a fost mâncarea, însă pot să vă spun că masa aia așezată în balcon, scaunele din lemn, florile care înveseleau locul, pocalurile din lut, priveliștea care dădea spre parc, toate o să îmi rămână bine înfipte în minte. Atmosfera și poveștile gazdelor noastre care s-au așezat cu noi la masă au făcut ca experiența să fie unică. Am simțit cumva că bătrânul proprietar, P.P. Carp, e acolo cu noi. Mi-l și imaginam, așa cum cred că era și printre țărani, organizând lucruri și încercând ca totul să iasă bine. De fapt, Ţibăneşti-ul a fost printre puținele locuri care nu au fost afectate de răscoale tocmai pentru că boierul a sprijinit țăranii la împroprietărirea de după primul război mondial, i-a ajutat cu pământ, boi și căruțe ca să poată începe o viață nouă. Copiilor silitori le dădea burse pentru a merge la școli să învețe o meserie. S-a implicat în viața satului: a construit o școală și un dispensar medical și a adus preot, învățători și medic.

Am plecat de la Ţibăneşti cu gândul că am să mă întorc cândva. Aș vrea să văd ce se mai întâmplă peste câțiva ani. Poate dl Sturdza va primi înapoi și parcul pentru care se judecă acum cu statul. Mi-ar plăcea. Pentru că, deși nu are banii necesari, mi se pare că oricum gestionează totul mult mai bine și mai asumat decât o face statul. Mi-a plăcut vibe-ul oamenilor de acolo, energia și dedicarea lor unui scop care are legătură cu altceva decât câștigurile materiale. Și mi-a plăcut ceea ce au spus ei, că vor să restaureze comunitatea. E interesant să vezi cum localnicii își schimbă încet încet percepția asupra venirii unui bucureștean în satul lor. Dacă la început erau convinși că omul a venit să le ia ceva ce le aparținea, acum sătenii văd că lucrurile se întâmplă la conac pentru ei, pentru copiii lor, pentru comunitate, că locul a rămas deschis, că ideile și proiectele lui P.P. Carp merg mai departe. Adaptate la realitatea de azi, e adevărat.

M-am tot gândit la toate astea până hăăăt, la Bucureşti. Mi-a plăcut tare ieşirea asta în Moldova. Şi experienţa cu Castle Break. Cu care tot aveam să mă plimb cât a fost vara de lungă. Următoarea oprire: Secuime.