Hai să mai încercăm o dată la Los Jazmines treaba aia cu răsăritul. Poate avem ceva mai mult noroc azi. Bine. 5 jumate. Ne adunăm. Juan e punctual ca de obicei. 6 fără un sfert. Băieții și-au așezat trepiedele. Domnul de la bar face pe dracu-n patru să ne aducă niște cafea. Ne spune că au fost probleme cu apa. Dar că o rezolvă. Parcă ne știe deja și preferințele la capitolul băutură trezitoare de dimineață. Și chiar părea bucuros să ne vadă din nou. Iar pândim soarele. Iar sunt niște nori care amenință să ne strice planurile și azi. Eee, ia hai să luăm noi micul dejun aici la hotelul ăsta. Ca să nu mai trăiască soarele cu impresia că e buricul pământului. Mâncăm parcă un pic mai bine decât la cazare. Despre care nu am vorbit pentru că nu am fost prea impresionată: acuma, e adevărat, curățenia curățenie, camera cameră, însă interacțiunea cu oamenii nu a mai fost aceeași ca în Trinidad. Și aici s-au străduit să ne fie bine, însă parcă a lipsit ceva.
Hai să nu o lălăim. Că uite, încet încet se ridică soarele. Și suntem așteptați pentru o jumătate de zi în natură. La țară. Pe câmpuri. Călare. Ooooo, da! Ăsta era unul dintre momentele cele mai așteptate de mine. Abia așteptam să simt din nou senzația aia de libertate deplină pe care o ai într-un galop cinstit. Mă rog, nu prea văd cum aș putea pleca eu în galop, având în vedere că toți căluții par extenuați. Și când zic căluți nu îi alint. Este o rasă mai pitică. Am impresia că voi ajunge cu picioarele la pământ. Eu ca eu că nu sunt așa înaltă. Însă eram deja tare curioasă să îi văd pe băieții mai înalți. Suntem 11. Or fi cai pentru toți? Sunt. Inclusiv pentru ghidul nostru care ne însoțește. Interesant personaj: un fel de cowboy cubanez, ars de soare, cu mâinile bătătorite de munca pe plantația de tutun, cu pinteni ce sună la fiecare dintre pașii lui ușor legănați. E vorbăreț. O să ne înțelegem bine. N-avem încotro. Mi-l dă pe El Chulo, calul lui. Și mă avertizează că am de-a face cu un vitezoman.
Gata. După o oră în care ne-au ajutat să încălecăm, ne mișcăm. O luăm pe câmpurile roșii. Urmele ploii de ieri sunt mai mult decât prezente. Ce bine e să fii în cârca unui căluț: nu te noroiești, nu îți pui problema cum treci de balta care a ocupat cu neobrăzare întreg drumul. Mai greu cu fotografiile. Sonică e în grevă. Lui nu îi place așa legănat. Nu reușește să focuseze în ritmul ăsta de unduire schiopătândă. Bine, lasă, tragem câteva cadre cu telefonul. Și pe urmă ne dedicăm timpul privitului cu ochiul liber. Și respiratului. Ooo, Doamne, cât îmi place la țară. Probabil e a 20-a oară când zic asta numai aici, în poveștile despre Cuba. Nu mai număr restul poveștilor. Sau de câte ori o zic în viața de zi cu zi. Mai ales când mă înghesui în vreun 36 ducător spre plantația piperistă. Stai, revino la plantațiile de tutun, lasă plantațiile de gunoaie din București.
Da, drumurile roșii șerpuiesc printre plantații de tutun. Câțiva localnici au ieșit la recoltat. Pe unele câmpuri nu se văd din plante. Ne oprim să vedem și noi vreo doi la treabă. Ne salută din priviri și își văd de treabă. Taie, ridică, aşează, întorc. Nu se opresc nici o clipă. Probabil au și ei deadline-urile lor. Pentru noi este super ofertantă scena. Mai ales că oamenii nu pozează, ci își văd natural de ale lor. Hai că ar fi fost și culmea să piardă zecile alea de minute cât am stat noi acolo pozând piţiponceşte ca mai apoi să îi prindă noaptea cu treaba neterminată. Sau vreo ploicică să le dea peste cap organizarea și planificarea. Lângă plantație este și un gen de hambar sau un fel de șură unde tutunul este pus la uscat. Aha, deci de asta atât de multe clădiri din astea gri. Sunt de fapt făcute pentru uscarea frunzelor de tutun.
Este o zi agitată pe câmp. În spatele celor doi care culeg de zor, flăcăi călare trec ba la deal, ba la vale. Căruțe cu muncitori aleargă și ele fie spre câmp, fie spre casă. Îi las pe colegi să se mai distreze cu cei doi culegători și eu o iau spre ghidul nostru care pune țara la cale împreună cu un alt Guajiro. Îmi zâmbește. Știe că îl voi lua la întrebări. Și-a dat seama de la primul Hola că nu va avea viață ușoară cu mine. Îmi povestește. Cât le e de greu. Cum simt că e o mare nedreptate ca statul să le ia acel 90% din recoltă. Cu toate astea, muncesc. Trebuie, dacă vor să mănânce și să trăiască. Își ține copiii pe lângă el. Și îi învață să ducă mai departe meșteșugul. Îl întreb dacă îi are la școală. Da, merg la școală, însă probabil se vor opri după 8 clase. Cineva trebuie să mă ajute cu muncile, cu caii, cu tutunul. În plus, viața lor e aici. Nu au unde să meargă mai departe. Sau să viseze la un altceva pe care probabil nici nu îl cunosc. Sau îl cunosc doar de la turiștii care le calcă pragul. “Nu vrei să rămâi la noi?” vine întrebarea adresată șugubăț. “Te ții în șaua calului, te învățăm care e treaba cu agricultura, spaniolă rupi, te-ai adapta super repede. Îți găsim și un macho care să îți construiască o căsuță. Ne-ai ajuta și cu turiștii…” Mă limitez să îi zâmbesc la rândul meu. Tot șugubăț. Și să îi spun că aștept o ofertă ceva mai concretă.
Înapoi în șa. A înțeles că noi am vrut să vedem oameni în plantații la treabă, însă vrea și el musai să ne arate vreo două locuri. Ne duce într-un loc secret. Secret, pe naiba, că e plin de cai aici la intrare. Dar arată bine. Urcăm pe o cărare ce şerpuieşte printre copaci plini de flori. Coborâm pe o altă cărare printre banani și cocotieri. Pe un indicator micuț, scrijelit de vreme și probabil de ploaie, stă scris Lago Natural Luisi. Pe hartă aveam să îl găsesc drept Yolanda Lagoon and Luis. Coborâm agale în sensul în care ne-a indicat săgeata de mai devreme. Lacul e din păcate secat. Însă locul are un vibe grozav. Sub un șopron, unde principalul element decorativ sunt sticlele de rom, câteva mese pot servi drept loc de băut ceva. Să bem, zic! Mojito să fie azi! Până să vină băutura plină de rom, mă plimb nițel pe cărarea care nu știu unde duce, însă e flancată de flori. Peste lac se văd munții. O baracă din lemn te invită insistent să te întinzi pe băncuțele-i improvizate din ceva scânduri. Hai de te odihnește! Se respiră liniște. Cred că ne ajută și vremea ușor fiţoasă căci altfel probabil ar fi fost plin de turiști.
Dăm pe gât Mojito. Hai să încălecăm cu alcool-ul la bord! Unii colegi încep să se plângă de dureri de fund. Nu știu dacă sunt încă în asentimentul lor. E prea devreme, totuși. Mai mergem la pas. Mai admirăm un mogote, mai căscăm gura la muncitori, mai trecem prin locuri cu mult verde. La un moment dat, încercăm un galop. Iese ceva, deși seamănă mai mult a trap. Ne depărtăm nițel de grup. Și ne așezăm cuminți să îi așteptăm. De nicăieri apare un vânzător de trabucuri. Aci, în plin câmp? De unde apăruși? Ne invită să îi cunoaștem ferma. Și să ne povestească oareșce-uri despre planta dătătoare de vicii. Refuzăm politicos. Am trăit deja experiența asta. Și mai avem de mers într-un loc, înainte să ne întoarcem cu caii la ferma de unde am plecat. Mergem într-o peșteră. La Cueva del Palmarito.
Ne întâmpină ghidul care ne va lumina drumul. Ă? Cum? Ai vrut să spui care ne va povesti lucruri. Nu, nu, am vrut să spun exact ce am spus. Cu o lanternă miiiititică, omul nostru, angajat al proprietarului terenului unde se află grota asta, ne va duce printr-un întuneric beznă beznă vreo 300 de metri, pe roci care alunecă, pe cărări care se pare acum se formează. L-am pierdut la un moment dat. Bine, scot telefonul și îmi luminez punctele unde trebuie să țopăi peste apa care abia așteaptă să îmi intre la galoși. Hmmm, e interesant. Spre deosebire de celelalte două peșteri, vizitate deunăzi, aici întunericul, liniștea, faptul că nu știi pe unde să calci ca să nu pici în băltoci mă atrag mai tare decât căutatul de stalactite și stalagmite. Hai că aud vocile colegilor. Slavă Domnului că nu m-am rătăcit. Ghidul nostru ne invită să facem baie în piscina naturală care se află la capătul peșterii. Singurul care își pune mintea cu provocarea este Dan. A înotat el în ochiul ăla de apă din cea mai mare grotă subterană din Cuba? Să nu exagerăm, s-a udat doar nițel cât să îi fie frig la întoarcere că de înotat nu prea avea unde să înoate.
Orologiul bate spre 3. Hotărâm să ne întoarcem. Refuzăm oferta de a merge la un paladar din zonă ca să mâncăm. Știm noi unde ne ducem să prânzo-cinăm. La întoarcere, apăsăm accelerația. Și, în sfârșit, avem parte de câteva minute de galop curat. Știți ce? A avut dreptate ghidul mai devreme. Aș putea să mă obișnuiesc aici. Probabil, m-aș obișnui și cu munca grea la câmp. Problema ar fi cum aș face să tac, să nu supăr autoritățile. Poate aș reuși să le evit. Hei, Andreea, ce faci? Păi și salariile colegilor cine le calculează? Hai, să ne băgăm mințile la loc! Nici nu îi spun gândurile mele ghidului când ne despărțim. Că mi-e frică să nu arunce vreo vorbuliță care să mă facă naiba să îmi las colegii fără colegă la HR. Ah, cât mi-a plăcut de omul ăsta simplu, de acolo din țara tutunului! Și cât m-am bucurat de ziua asta în libertate, într-o Cuba diferită de tot ce am văzut până acum!
