Prea bun, prea ca la ţară, în Pampas-ul argentinian

Nu puteam ajunge în Argentina și să nu merg cu Sonică în Pampas. Adică, la țara lor. Țara lor e la câmpie, cum aveam și eu țara mea când eram copil. Numai că Pampas-ul se întinde pe vreo 750.000 km², adică România de trei ori. D-apăi, era clar că nu vom putea merge peste tot. Din cele cinci regiuni ale Argentinei (Buenos Aires, La Pampa, Santa Fe, Entre Rios și Cordoba), noi am ajuns în Estancia Santa Susana lângă Los Cardales. Eeee, și se văzu țărăncuța noastră scăpată în 1200 de hectare de libertate. Nici nu am coborât bine din autocar, că ne-am și pus pe înfruptat din bucatele cu care ne așteptau oamenii. Că, dacă la noi primești pâine și sare, în fermele din Pampas primești empanadas. Un fel de plăcinte cu carne. Numai bune să se pună prin anumite locuri. M-am oprit numai când am dat cu ochii de sosul ce atât de frumos se asorta cu bluza mea albă. Și de caii care erau supuși unei potcoviri ca la carte. Caii…

Nu știu dacă a trecut mai mult de juma’ de ceas până când eram în șa. Ce dacă urma să mergem în șir indian preț de vreo 40 de minute? Mai bine atât decât nimic! Pe căluţa mea o cheamă Milonga. Are boticul alb. Și șosete. Și e cumințică tare. Grupul e destul de mare. Toată lumea e ajutată să încalece de doi domni simpatici. Nu prea îmi reușesc glumele cu ei. Par a fi mai degrabă cu băgare de seamă să fim cu toții, oameni și cai, așezați cum trebuie. Bine, lasă, o să fie timp de vorbărie. Ora care a urmat mi-a readus în minte cele mai frumoase amintiri și a creat altele. Libertatea pe care ți-o dă momentul ăla în care ești doar tu cu căluțul, senzația care te încearcă în momentul în care realizezi că tu ai și nu prea controlul, faptul că ești mai aproape de cer cu măcar un metru jumate, toate te fac să simți viața cum colcăie prin fiecare fibră a ta. Ok, deci încă sunt vie! Poate amorțită bine, însă vie! Se pare că doar caii reușesc să mă ajute să îmi fac ordine în minte. Ce terapie, ce călătorii? Caii, tată, caii!

Când am descălecat eram mai mult decât euforică. Aviz amatorilor: nu mai încercați să mă îmbătați cu alcool ca să mă vedeți acționând altfel, duceți-mă la cai, funcționează muuult mai bine. Bun. Deci, după ce că aveam un zâmbet maaare cât fața în urma plimbării, urma să mai am parte și de experiența discuției cu oamenii locului. Nu știu dacă am mai scris treaba asta, însă cel mai mult în călătoriile mele îmi place să stau la povești cu localnicii. Cu cei care își duc traiul zilnic în locurile prin care noi mergem doar ca musafiri. Așa că, în timp ce cocălătorii se așezau la masă într-o încăpere extrem de fain decorată cu elemente care țin de tradițiile gaucho, eu m-am așezat cumințică lângă grataragiu. Care era și unul dintre cei trei călăreți ce aveau să ne arate live reclama de la Marlboro.

“Ce mai ziceți, care mai e viața dvs?” încep eu conversația exact cum nu trebuie, adică clișeistic. În ciuda abordării ușor defectuoase, domnul intră în discuție. Mă fascinează mereu deschiderea oamenilor de prin alte locuri. Și naturalețea lor. Aflu, fără să mă străduiesc prea tare, că băiatul care potcovea mai devreme și care acum înfulecă repede ceva aici, lângă grătar, este fiul patronului. Este campion olimpic la polo pe iarbă. Trăiește și se pregătește în State. Dar în fiecare vacanță vine acasă să își ajute familia la fermă: potcovește, antrenează, curăță și hrănește caii; gătește, servește și plimbă turiștii; cultivă, îngrijește și recoltează cereale. Cum ar zice omul de HR din mine, este un generalist, deschis la oportunități. Doamna care doar ce a ieșit din zona de restaurant este soția patronului. Chiar dacă este contabilă, o găsești mai des printre vizitatori, cai și prieteni (mi-a spus că angajații sunt aceiași de zeci de ani, deci sunt mai mult prieteni) decât în spatele vreunui laptop.  

Intru și în restaurant. Îmi plac decorațiunile. Pe un perete este parcă o expoziție de fotografie alb negru. Într-un colț de sală un dulap pictat este suport pentru alte fotografii. Stâlpii de susținere sunt îmbrăcați în flori de câmp. Într-un alt colț stau la linie așezate câteva poncho-uri veritabile, din lână. Barul este făcut din lemn și este sprijin pentru o casă de marcat de pe vremea bunicului care astăzi este barman. Mă simt ca într-un muzeu. Revin cu picioarele pe pământ și cu mintea în zilele noastre când dau cu ochii de mesele întinse pe care zac fripturi de toate felurile. Oare mai e nevoie să mai povestesc de gust? Nu cred! Sunt sigură că, indiferent unde mă vor mai duce avioanele, nu voi mai avea parte de așa festin care să aibă în prim plan carnea de vită. Ca să desăvârșim masa, primim vin argentinian. Și dulce de leche. Nu mai vreau să vă rețin cu prea multe descrieri. Atât am de spus: toată lumea întreba dacă vinul poate fi cumpărat direct de la fermă de la ei. Degeaba încerca Dima să ne tempereze: “oameni buni, găsim vin argentinian și în Carrefour în România”. Noi deja calculam kilogramele bagajelor. Și pesoşii din portofel.

Noroc că a intrat spectacolul cu muzică și dansuri tradiționale că, dacă nu, și acum am fi fost tot acolo, cumpărând vin. Ne-a învăluit muzica. Tangouri dansate de vocea unei doamne cu o privire pătrunzătoare răsună în toată încăperea. Băi, e cu sentimente, e ca în telenovele practic. Pe scenă urcă un domn, un gaucho, și o doamnă îmbrăcată în straie populare. Începe dansul. De fapt, dansurile. Se ne ferească Ăl de sus cum se mișcă oamenii ăștia. Eu ziceam că noi avem dansuri populare numai bune de scos untul din om. Sau unturica. Dar nici ei nu sunt mai prejos. Stau cu ochii lipiți de dansatori. Uit să și fotografiez. Abia dacă reușesc să filmez ceva cu telefonul. Ăsta este unul dintre motivele pentru care aș fi un vlogger penibil: câteodată sunt atât de atrasă de ceea ce văd pe scenă, încât uit de tot ce e în jur.

Cei doi performeri dansează Zamba. Nu Zumba, nu Samba. Zamba. Un dans de-al locului. Un fel de perinița noastră. Mă rog, un fel de periniță pentru că sunt implicate și ceva batiste. În rest, nimic a face cu al nostru. Stau și mă uit ca curca-n lemne. Băi, frate, din toate dansurile oamenilor ăstora e transmisă așa o emoţie… dar ce zic eu emoție, e pasiune pură. Știți cum e cu dansatorii de tango care ai impresia că nici nu vor termina de dansat că se vor fi și repezit să consume pasiunea aia pe care ai putea să o tai cu cuțitul? Eee, la fel și cu dansurile astea populare care par mai degrabă adevărate ritualuri de împerechere: privirile pe care și le fixează și pe care și le aruncă tot dansul de parcă, dacă ar întrerupe contactul vizual, s-ar declanșa topirea ghețarilor și lumea ar dispărea, mișcările scurte și rapide ca într-o luptă corp la corp, modul în care se ating parcă din greșeală și care naște senzualitate. Și tandrețe. Și dorință. Aș putea să stau și să îi privesc ani la rând. Fără să mă plictisesc vreo clipă.

Mă străduiesc să mă rup singură de atmosferă. Ca să apuc să mă bucur de tot ce are locul ăsta. Îi las pe dansatori să îi cucerească pe restul de cocălători. Eu pornesc să mai descopăr ferma. Am voie să intru peste tot. Și nu doar pentru că am zâmbit tâmp cu domnii călăreți. Pentru că așa sunt ei, deschiși cu toți cei care își doresc să le cunoască obiceiurile. Și istoria. Nimeresc prima dată în Pulperia. Locul unde se întâlneau pe vremuri gauchos din regiune ca să mai facă schimb de bârfe. Și ca să testeze băutura. Și doamnele. Mă rog, oficial aici veneau ca să o pună de un brainstorming pentru a-și îmbunătăți viața, să bea un mate și să se relaxeze după atâta alergat după animale. Dar până la urmă, ce mai contează pentru ce veneau?! Ideea e că locul arată grozav. Și că încă mai găsești obiecte vechi, păstrate ca urme ale istoriei trăite. Uite așa revăd damigene îmbrăcate în răchită, cazane pentru țuică făcute din cupru, un aparat radio frate cu ăla de la bunicii mei de la țară, mare cât un dulap.

Mă întrerupe Dima din visare. Urmează demonstrația celor trei domni în arta călăriei. Ne așezăm ca la spectacol. Nu pot să stau pe bancă. Îmi place mult prea tare tot ceea ce se întâmplă ca să îmi găsesc locul și să stau cuminte. Exact ca nepo când știu că urmează să plecăm pe undeva. Începe reprezentația. Parcă îl văd pe Mircea de la Odăi. Aceeași siguranță în șa. Același mod haiducesc de a călări și de a struni calul. Cei trei gauchos poartă barete în stil franțuzesc, reprezentative portului călăreților din sud de Argentina. Emană siguranță și stăpânire prin toți porii. Iar rămân cu ochii lipiți de ce fac ei acolo. Îi privesc cum își demonstrează îndemânarea, cum se impun și cum își organizează hergheliile de care au grijă. Salută fetele din public și primim de la ei mici amintiri sub formă de inele din sârmă. Sunt sigură că au o semnificație pe care însă nu am mai avut timp să o aflu.

Dacă m-ai fi lăsat o viață acolo, nu m-aș fi plictisit. Cred că e locul în care m-am regăsit cel mai bine. Iar ei… Gauchos sau nu, bărbații ăia de acolo sunt mari cuceritori. Și asta fără să se străduiască prea tare. Poate doar prin felul liber și simplu de a trăi. De fapt, gauchos asta și erau. Nomazi, suflete libere, cu cortul în spinare sau cu acoperiș din stele. Fără rădăcini atât de bine înfipte în pământul argentinian. Mai degrabă, erau de peste tot și de nici unde. Un fel de struţo-cămile, adică din mamă localnică și tată venit din Europa. Normal că au fost nevoiți să își dezvolte abilități de supraviețuire. Încet încet au devenit adevărați profesioniști în arta călăriei. Și au început să aibă grijă de turmele moșierilor. Mai ales din 1860 când englezii și-au băgat nasul în oala fermierilor și i-au învățat pe aceștia că ar fi mai bine să își delimiteze terenurile și să se ocupe fiecare de bucățica lui. Odată cu împărțirea pământului, a dispărut și libertatea de mișcare a haiducilor cowboy și, inevitabil, și veritabilii gauchos.