Acasă la tutun. Acasă la mogotes, adică la formațiunile alea din rocă, rotunjite și rupte parcă dintr-o altă lume. Acasă la fincas, adică la ferme. Acasă la Guajiros. În locul de suflet al lui Fidel. Viñales. Aici am ajuns după un drum deloc ușor, însă extrem de fain. Eu am avut noroc și cu Luca, prietenul meu, care nu m-a lăsat să mă plictisesc deloc. Mi-a povestit chestii, ne-am jucat nu știu ce jocuri pe tabletă, i-am cântat ploii ca să plece. Așa că am ajuns la destinație epuizați. Nici nu ne-am dat bine seama care e treaba p-aci în prima seară. Doar am ieșit să mâncăm ceva creveți. Și să vedem cum e Cuba Libre în zona asta. Oricum, până la restaurant, reușesc să îmi fac o idee: case, cum altfel dacă nu colorate, cu prispă și balansoar, grădini îngrijite, biciclete și cai. Iar localnicii extrem de harnici. Și atenți cu turiștii. O să îmi placă…
Hai, scularea că e 5 și jumate. Să nu pierdem răsăritul. Dan mustăcea ceva încă de aseară. Și complota din priviri cu Juan. E clar. Ne așteaptă un ceva uau. Începem să urcăm. Cu tot cu mașină. Nu durează mult. Vreo 5, 10 minute. Și gata. Am ajuns. Horizontes Los Jazmines. E un hotel. Însă de aici este o priveliște spectaculoasă asupra Parcului Național Viñales. Deocamdată nu vedem mare lucru. E încă întuneric. Însă, de îndată ce soarele va încălzi împrejurimile, mă aștept să înceapă Sonică să turuie. Începe o bătălie pe cer. Nori supărați, soare nerăbdător să se dea jos din pat, un cer care nu știe cu cine să mai țină. Locul se inundă de o culoare ciudată. Un roz movaliu. Hmmm. Încep să se vadă dealurile roșii, pestrițate pe suprafețe destul de mari de plantaţii de verde și de case de data asta mai mult gri. Ce să fie, ce să fie?
Mai schimb locul. Cobor pe lângă piscină. Cu puțin curaj intru spre căsuțele unde sunt găzduiți musafiri din afara Cubei. Păstrez liniștea. Mă interesează doar să văd priveliștea. Sunt multe flori. Și cai care se văd păscând pe pajiști în afara curților. Îmi arunc un ochi pe cer să văd care e rezultatul confruntării. Au câștigat norii. Așa că lumina este și nu prea. Nu-i supărare. Mai avem timp. Încep să mișune și clienții hotelului. Mă întorc la ai mei, în punctul de belvedere. Nici nu intru bine la adăpost că se pornește un fel de potop. Colegii își strâng repede trepiedele. Începem să ne jucăm cu picăturile de ploaie. Aia cu fă Rai din ce ai merge la fix. Lăsăm aparatele noastre foto costisitoare și fiţoase și ne jucăm cu telefoanele. Suntem trei tabere, ca și în piața de telefonie mobilă: Apple, Samsung și Huawei. Ne batem în calitatea fotografiilor. Și în Relanti-uri. Mai câștigă Dan o bilă albă că a adunat în jurul lui oameni care se bucură de moment indiferent dacă putem să ne ținem de planul inițial sau nu.
Se cere reconfigurarea traseului. Și se votează cu majoritate absolută. Nu mergem pe câmpuri azi că ne-am umple de noroi până la gât. Mergem să vizităm Peștera Indianului. Nu sunt eu prea prietenă cu peșterile din cauză de ușoară claustrofobie. Însă încerc să depășesc problema și să nu fac front aparte. În plus, am avut niște surprize extrem de plăcute de-a lungul timpului în locuri unde nu m-aș fi așteptat niciodată să îmi placă. Așa că intru cu încredere și aici. Parcă pentru a ne face și mai clară denumirea locului, la intrare ne primește chiar un indian. Se ascunde după liane și arbuști. Moment numai bun să îl facem pe Dan să vadă și el cum se simt oamenii ăia pe care îi tragem noi toți în cadru după cadru. Am niște fotografii cu dom’ profesor numa’ bune de scos întru șantaj dacă o fi vreodată cazul.
Hai, Andreea, nu mai trage de timp și intră odată! Intru, intru. Am ceva emoții, cică aici ar fi trăit cândva amerindienii Guanajatabey. Eee, hai că ar fi culmea să dăm p-aci peste vreun scheletuţ de Winnetou din ăsta. Stai, domne, că nu e așa rău, e luminat traseul și e destul de înaltă. E adevărat că sunt și locuri strâmte pe unde mă gândesc cu groază și cu rugăciuni în gând să intru. Noroc că nu e mult de mers. Ea, peștera, are vreo 4 km. Noi mergem cred că un sfert. Și ajungem la locul de unde o să ne urcăm în bărci ca să ne plimbăm pe râul San Vicente care traversează locul. 5 minute admirăm stalagmite și stalactite. Trecem pe sub formațiuni calcaroase. E o experiență interesantă. Care se termină destul de repede, atunci când barca ne scoate lângă un mal unde ne așteaptă pălării din frunze de trestie de zahăr. Și diverse animăluţe făcute din același material. Mai degrabă aș cumpăra niște trabucuri pentru cei de acasă. Toată lumea mă îndeamnă să am răbdare. Ok, știu ei ceva, e clar!
Ia, dacă tot o prinserăm pe Andreea în toane bune, să profităm și să o mai ducem într-o peșteră din asta. De data asta, a lui San Miguel. E clar mai mică și poate nu atât de spectaculoasă ca a Indianului. Însă, la ieșire, era un loc unde se pare că au loc spectacole care descriu viața sclavilor africani (Cimarrones) ce reușeau să fugă de pe plantațiile de trestie de zahăr și veneau să se ascundă aici. Cu toate că muntele îi ascundea, trăiau mereu cu spaima că vor fi prinși de moșierii care foloseau inclusiv câini în căutarea sclavilor fugiți. Nu avem parte de spectacol deși cred că mi-ar fi plăcut. Nu putem nici la Palenque de los Cimarrones să rămânem, deși ar fi fost o super treabă să încercăm ceva mâncăruri de-ale lor. Eram ghiftuiți și ploaia încă mai cădea. Așa că o luăm înapoi, ocolim la pas mogote ca să ne întoarcem în parcare. Pe drum, cumpărăm ceva banane de la poarta plantației și ceva miere din floare de cafea. Avem șansa să intrăm și într-un șopron din ăsta unde se usucă frunzele de tutun. E primul meu contact cu treaba asta. În calitate de nefumătoare, mă declar mai degrabă interesată de poveștile pe care ar putea să mi le spună cultivatorii referitor la viețile lor.
Ajungem și în curtea unor producători de trabucuri. Aha, de asta nu mă lăsară mai devreme să cumpăr din magazin. O fată și frații ei ne spun istoria tutunului. Pe vremuri, Cuba nu avea voie să exporte tutun în altă parte decât în Sevilla. Acolo mergea toată producția. În zilele noastre, nu mai există exclusivitatea acordată Spaniei. Există însă o altă regulă: 90% din recolta de tutun e a statului, muncitorii putând folosi restul de 10%. Fata laudă Valle de Viñales și, implicit, și ferma unde suntem pentru că încă se mai folosesc de mijloace clasice pentru a produce tutunul. De la cum pregătesc pământul, cum îl ară cu boii, cum îl fertilizează cu îngrășământ natural până la cum plantează, culeg, usucă, aromatizează și rulează frunzele ce devin mai apoi trabucuri. E mai mult decât o afacere din care își câștigă pâinea. E un mod de viață, fiecare casă din Viñales având o bucățică de teren pe care are plantat tutunul. E un meșteșug care se dă mai departe din tată în fiu. Ca să fiu cârcotașă, nici nu prea văd din ce altceva ar putea să trăiască.
Mă pierde duduița la un moment dat. Mă câștigă Luca. Ne jucăm mai bine de juma´ de ceas prin curte, printre ceva arbori de cafea. Că, da, tot în zona asta sunt și plantațiile de cafea. Văd câteva grămăjoare de boabe înșirate pe o masă lângă cea unde are loc prezentarea trabucurilor. Probabil a avut loc și o prezentare și ceva povești despre cafea. Cum nu prea m-a dat pe spate nici cafeaua băută pe aici nici duduia vânzătoare, m-am mai alăturat grupului abia când a venit vorba să achiziționăm trabucuri. Că, na, primisem cereri de acasă de rom și trabucuri. Și am zis să îmi iau o grijă de pe cap. În plus, citisem fel și fel de povești cum că e foarte important de unde decizi să iei marfa ca să nu te trezeşti că îți iei țeapă. Au și frunzele astea de tutun un schepsis: unele sunt mai tari, unele sunt mai frunză și atât. Și mai contează și cum și cât sunt uscate. Și cum și cât sunt rulate. Bine, nu mă pricep, nu am primit reclamații de la cei cărora le-am adus înfumuratele astea care se și aprind într-un anume fel. Că am aflat că există și ceva cuțitaș sau foarfecă pentru a tăia moțul trabucului și a-l putea aprinde. Oooo, Cristoşelule, prea complicat! Aaa, just for your info! Prețurile începeau de la 5 CUC de trabuc și se duceau până pe la vreo 20 parcă.
Mai să nu îi mai putem lua pe băieți de la duduca asta vorbăreață. Noroc că le e foame. Și noroc că s-au înțeles să ne vedem și ziua următoare ca să mergem cu caii printre plantațiile de tutun. Bun. Hai să revenim la aia cu ne e foame că e mai interesantă. Cum se apropia și apusul, Juan ne pregătește o surpriză și ne duce pe balcon. Adică la Balcon del Valle. E fix așa cum îi spune și numele. Ca o lojă din care ai privilegiul de a urmări spectacolul ce se dă în și peste Valle de Viñales. Doamne ferește cât e de uau! Și cât de fain se văd păsările care se lasă purtate de curenții de aer deasupra plantațiilor de tutun. Ce mâncare, ce stat potoliți? Toată lumea e cu aparatele la ochi. Se și sperie biata fată care vine să ne aducă meniurile. Oricum, avem ceva noroc. Suntem singurii nebuni care vrem să rămânem afară chiar dacă stă să plouă și mesele sunt încă ude de la repriza de picături care nu s-a oprit mai toată ziua. Nu contează! Rămânem afară. Iar ne privește cu o sprânceană ridicată ospătăriţa noastră. Yaimara aveam să aflu că o cheamă și aveam chiar să mă împrietenesc cu ea. Pentru că ne-a plăcut așa tare aici, încât am mai venit și la prânzul din ziua următoare. Oricum, cred că aici am mâncat unii dintre cei mai grozavi creveți din Cuba. Iar priveliștea e chiar mai faină decât la Los Jazmines.
Nu puteam să tragem cortina fără să bem un rom în satul oraș. Fie el și în cocktail-uri. Și să bârfim viața. Și aventurile pe care fiecare dintre noi le-a mai avut prin alte călătorii. Nu mă dau convinsă de băieți să încerc un Daiquiri. Rămân la Cuba Libre. Este poate cea mai bună pe care am băut-o în Cuba până acum. Barul se numește Cubar și este în buricul târgului. Pe strada principală. Mă rog, cam totul aici e în buricul târgului că târgul nu e așa mare. Strada asta aveam noi să vedem că se transformă odată cu lăsarea serii. Într-un fel de discotecă în aer liber. Dar asta nu tot azi. Că a fost suficient pentru o zi. Ne retragem în glorie. La somn.