Hai că făcui eu ce făcui şi ajunsei să întâlnesc şi un baron. Din ăla de-adevăratelea!

Oamenii ăștia de la Castle Break cred că au studiat bine care e treaba cu fericirea clientului sau poate doar așa e felul lor: vor să termine excursiile mereu într-o notă pozitivă. Așa că ultima oprire din călătoria asta a fost la Brâncovenești, la castelul Kemeny. Că s-au gândit ei că ar fi minunat să uităm de pastila amară de la Gurghiu și să ne lăsăm purtați de poveștile și energia grozavă a baronului Kemeny prin castelul renascentist. Buuun, păi să avem încredere în ei și să ne lăsăm purtați de povești! Povești? Ai zis povești? Primul care se înscrie este baronul, care nici nu ne lasă să coborâm bine din autocar că se și pune pe dezvăluit întâmplări. Cu umor, cu ironie și autoironie, cu mândrie, cu speranță, poate chiar și cu nițică diplomație, ne face cunoștință cu locul în care aveam să ne petrecem următoarele ore bune. Asta după ce ne trimite să vedem cimitirul căci nu putem vorbi de prezent fară să ne știm trecutul, nu?!

Înainte să ne poftească să pătrundem în curtea pătrată a castelului, baronul ne strânge în jurul lui. Începem să îi sorbim cuvintele. Vorbește despre strămoșii lui, despre cum au avut grijă de castel timp de 300 de ani, restaurând și adăugând mereu elemente noi clădirii. Dincolo de aspect, importanța locului este dată și de evenimentele pe care le-a găzduit: întâlnirile literare ale scriitorilor din Ardeal, evenimentele cercului Helikon. De fapt, bunicii gazdei noastre, Janos și Auguszta, erau artiști și iubitori de artă. Janos iubea teatrul, de numele său legându-se existența Teatrului Maghira din Cluj Napoca și Teatrului Secuiesc din Târgu Mureș. Auguszta era pasionată de fotografie, așa cum aveam să vedem odată intrați în castel. Sonică avea să își vadă și el un strămoș care îi aparținuse Augusztei.

Nu mă las vrăjită pentru mult timp de mușcatele care înveselesc curtea. Mă atrage să văd cum e înăuntru. Pentru că baronul ne spusese că a făcut și face eforturi să recupereze din obiectele originale care au dispărut din castel. Da, de cum intru, îmi e clar că aici locul arată mult mai bine. Fotografiile expuse ajută să îți faci o imagine clară a felului în care arătau camerele pe vremurile bune, înainte ca lumea să dea năvală și să îl vandalizeze în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Dar ce zic eu de furturi? Nu vreau să îmi imaginez cum or fi stat lucrurile atunci când a fost folosit ca închisoare sau ca școală de corecție. Sau, mai târziu, când a fost folosit ca azil pentru persoane cu handicap psihic sever. Gata, gata, să trecem peste perioadele alea grele! Să revenim la ce ar trebui să însemne un castel.

În toate camerele sunt prezente dovezi ale pasiunilor de care ne-a vorbit la intrare baronul: trofee de vânătoare, urmare a pasiunii bunicului Janos; fotografii și aparate foto lăsate în urma de bunica Auguszta; o mașină de scris și o pană ce se reazămă comod de o călimară, cărți ale diverșilor scriitori care participau la întrunirile cercului Helikon, pianul are clapele pregătite pentru degete care să le mângâie pentru a da drumul la muzică. Câteva aparate de radio cu care mă știu din copilărie au fost salvate și stau suport pentru sfeșnice cu lumânări. Probabil nu mai sunt în trend cu lumea de azi! Cum ar fi să asculți Rock FM pe un tataie din ăsta? Pe unul din holuri este un fel de expoziție de haine tradiționale. Îmda, oamenii erau mai scunzi și mai slăbuți pe vremuri. E clar, nu mâncau şaorma…

Îi las pe colegi să mai asculte una alta și eu cobor în curte unde a fost așezată masa. Oamenii au fost așa de treabă că s-au apucat să ne facă un gulaș ca la el acasă. Pai cum să termini mai bine decât cu mâncărică? Aaaa, și cu o bericică din asta locală, Csiki Sor, că ş-așa era cald și eu eram iar tristă că nu suntem în stare de una alta cu locurile astea pe care le avem în țară. Baronul ne acompaniază doar la bere. Și își varsă și el oful. Că nu primește ajutorul de care ar avea nevoie de la autoritățile române. Și că mai mult îl ajută ungurii. Îmi place că are un vibe bun. Încă mai e optimist. Investește tot ce câștigă în restaurare. Își deschide castelul pentru fel și fel de evenimente. Și crede că e important să lase lumea să intre, să vadă, să cunoască, să întrebe despre loc și oameni.

Ia uite că plecam din Mureș și uitam să vă povestesc de degustarea de la Crama Liliac. Pe undeva, bine ascuns printre dealurile Bățosului, am ajuns la cortul așezat între vii. Aici aveam să ne petrecem câteva ore luptându-ne cu o salată de vinete venită parcă direct de pe masa Cristoşelului, cu jumări crocante și cu brânzeturi de toate denumirile. Și, ca și cum lupta asta nu ar fi fost suficientă, mai trebuia să degustăm și vreo 6 feluri de vin. Ca să ne dăm cu părerea noi, specialiștii lu’ pește. Am avut o doamnă care ne-a ghidat și ne-a povestit tot timpul: despre struguri, despre butoaie, despre vremea culesului, despre arome, despre savoare, despre culoarea vinului și cum o obțin, despre cât e de importantă eticheta sticlei, despre oameni pasionați și despre ce pot face ei dându-le frâu liber.

Mi-a plăcut pauza asta între vii. Strugurii erau deja copți, își așteptau cuminți rândul la sacrificare pentru a da naștere licorii amețitoare. Colegii de călătorie își făceau siesta pe șezlonguri cu ochii la podgorii. Vreo câțiva ne luptam să găsim notele senzuale de fructe de pădure roșii dintr-un pahar de Pinot Noir de care ne povestește doamna noastră specialistă în enologie, adică, mai pe românește, fata aia care știe să deguste vinul, să îl aprecieze, să îl mângâie cu buzele, să îl lase să îi inunde papilele gustative… Nu să îl bea ca o însetată, dintr-o înghițitură ca să ajungă mai repede în stomac. Doooamne, și mă mai fac de rușine și cu originea. Vin naiba de la Segarcea, de la Domeniile Coroanei… Ar trebui clar să știu mai multe și să fiu mai pregătită în domeniu…

Acu’, ca să fiu sinceră, eu pe bunică-miu nu l-am văzut având așa o relație diafană cu vinul. Mai știu și eu că zicea ceva de dulceața strugurilor, de cât sunt de copți, de tăria vinului care e influențată de treburile astea, l-am mai și văzut cum opărea butoaiele și îmi mai amintesc că nu aveam voie să coborâm în beci până pe la începutul lui noiembrie. Atunci credeam că acolo se ascunde Moș Crăciun și de aia nu am voie, acu’ înțeleg că era ceva legat de fierberea vinului. Ce să mai, nici vinul nu mai e ce-a fost. Ce Ceasla, ce Căpșunică, ce Tămâioasă? Acu’ e despre struguri din ăștia cu denumiri aruncate în limba lui Moliere. Și când te gândești că tata încă își mai face singur vinul… Și îmi zice mereu să nu îi mai aduc vin de pe te miri unde că nimeni nu face vinul ca el… Chiar aș fi curioasă dacă băutorii de vinuri fine ar putea duce un vin făcut de tata… Hai, Andreea, gata, că despre castele nu vorbiși atât de mult ca despre vinuri!

Am terminat planurile pe care le aveam pe anul ăsta cu Castle Break. Mai am în minte încă vreo două trei tururi care mi-au făcut cu ochiul. Vor rămâne pentru anul viitor. Și sigur le voi face tot cu ei. Mi-au plăcut poveștile, modul de abordare, deși uneori mi-au făcut capul mare cu atâta profesionalism. Ce am scris eu aci este 0,00001% din toate informațiile pe care le-am primit. Să mai zic că mă ascundeam după colegi mai înalți de fiecare dată când venea vorba de istorie? La început, mă așezam pe scaunele din față, urmând strategia “dacă ești în ochii profesorului, nu te ascultă”. Pe urmă mi-am dat seama că totuși se copiază mai bine din spate. Îmi place echipa lor, mi se pare că sunt extrem de pasionați. De clădiri, de patrimoniu, de România. În plus, deschid uși care nu se deschid chiar pentru toată lumea. Iar în tărișoara asta să deschizi uși închise e maaare lucru!