Hai mai bine să vizităm cimitirul! Pe bune, Andreea? De ce te-ai duce să vizitezi un cimitir? Păi, simplu, pentru că Recoleta este unul dintre cele mai frumoase cimitire din lume. Că doar nu credeați că românii sunt singurii care vor să se fălească și după moarte. Așa că, inclusiv la capitolul morminte, creativitatea oamenilor este debordantă. Și, dacă Bellu nostru este destul de ofertant în ceea ce privește poveștile, îmi imaginam ce voi găsi în minunăția asta. Cam da. În primul rând, vorbim de o imensitate de aproape 6 hectare. Apoi, din cele aproape 4700 de morminte 94 au fost declarate monumente istorice, fiind protejate de stat. Vere, și cum începi tu să te plimbi agale printre morminte, îți dai seama că aici poți să înveți cel mai ușor stilurile de arhitectură. Că aici găsești mausoleuri din marmură decorate cu tot felul de statui, aparținând Art Deco, Art Nouveau, Baroque sau Neo-Gothic.
Toate grupurile de turiști caută mormântul Evitei Peron. Și noi. Pornim pe alei mai largi sau mai înguste. Trecem pe lângă morminte super îngrijite. Aflăm că și azi familiile cele mai bogate din Argentina plătesc bani grei pentru a-și trăi veșnicia în același cimitir cu personalități marcante ale vieții publice argentiniene. Găsim și câteva morminte care par a fi fost vandalizate. Sau poate chiar jefuite. Trecem pe lângă morminte de președinți, de laureați ai premiului Nobel, de artiști, de oameni de știință, de jurnaliști. Toate sunt uitate când ajungem în fața mormântului familiei Duarte. Evita se bucură zi de zi de flori proaspete. Ca Eminescu nostru la Bellu. Nu poposim mult. Sunt cârduri de turiști care vor să vadă același loc. Ne mai plimbăm preț de câteva zeci de minute pe aleile cimitirului. E multă liniște. Și pace. Exact cum mă așteptam. Plec cu Sonică ușor supărat că nu l-am lăsat să își facă de cap. Unele locuri mă împing la mai multă moderație în ceea ce privește fotografiatul.
Înainte să se termine și ultima fărâmă de energie, am mai făcut o oprire cu Sonică. Citisem despre Grădina Japoneză cum că ar fi una dintre cele mai mari din afara Japoniei și că ar arăta ca la ea acasă, având în vedere că de întreținerea ei se ocupă o asociație japoneză. Sonică sărea de lentilă în sus, bucuros că o să aibă și el treabă. Și chiar a avut. De cum am intrat, am avut parte de imagini numa’ bune să ne aducă relaxarea după așa o zi lungă. Am luat-o agale, pe cărarea de beton flancată de-a dreapta și de-a stânga de plăntuțe, arbuști, copaci aduși de la ei de acasă, din Japonia. Sakura, katsura, momiji, azalee, bonsai le găsești cam pe toată întinderea de 2 hectare. Este început de iarnă, așa că nu sunt înflorite, însă sunt alte elemente care înveselesc locul prin culori: Divine Bridge, podul care traversează lacul central; Truncated Bridge care duce către insulița destinată plantelor medicinale; templul Buddhist; lacul plin ochi cu crapi. E liniște. Mă rog, cât se poate de liniște într-un oraș atât de mare. Se mai aude din când în când câte un claxon de mașină, însă în mare parte domnește gălăgia făcută de declanșatoarele aparatelor foto.
În interiorul grădinii există și un restaurant. Nu, nu îmi face cu ochiul. Vreau să încerc vita la grătar, nu sushi. Hai atunci să ieșim și să o luăm spre hotel. Sigur vom găsi un loc unde să ne facem de cap, gastronomic vorbind. Începem să mergem agale. Staaai! Cred că suntem aproape de Grădina Botanică. Ia să dăm o tură și pe acolo! Deși părea a fi la o aruncătură de băț, am mers ceva până să ajungem la triunghiul ăsta alcătuit din 5500 de specii de plante. Și am ocolit nițel până să găsim intrarea principală. Dar am avut o surpriză plăcută la intrare, când am descoperit că nu există taxă pentru vizitare. E adevărat, grădina nu e chiar în cea mai bună formă a ei, nici una dintre cele 5 sere nefiind deschisă, iar multe dintre sculpturi și monumente părând a fi în paragină. Şi ce dacă?! Hai să o explorăm, încercând să respectăm intimitatea perechilor de amorezați. Și am parcurs toate cele trei zone: română, franceză și orientală. Din nou, anotimpul din calendar își pune amprenta asupra florilor. Adică nu prea avem flori, ce să mai la deal la vale. În schimb, sunt pisici. Multe. Citisem undeva înainte de vizită că e un obicei printre localnici de a merge și a părăsi felinele care le-au fost prieteni și pe care nu le mai pot îngriji fix aci, în mijlocul lui verde. Așa că, la fiecare pas, dai de câte o mieunătoare lipicioasă. Pe care poți să o adopți dacă vrei. Că oricum ziua următoare o alta va fi abandonată. Cam asta este rata abandonului: una pe zi. Cam trist… Măcar aici voluntarii au grijă de ele, se agită să le găsească adoptatori, le castrează.
Las pisicile să își caute stăpân de-al locului. Ies și din Grădină. Că a câștigat foamea. Ia să vedem ce găsim pe drum! În primul rând, găsim străzile din Palermo, cartierul cochet din Buenos Aires. E mult verde, clădiri îngrijite, case elegante. Pare a fi un loc exclusivist. Tot cu ochii după arhitectură, mă rătăcesc. Ce zic eu mă rătăcesc? Mă învârtesc ca blonda în sensul giratoriu. Trec prin același loc de trei ori. Ia hai să mă concentrez că deja picioarele merg mecanic. Ajung la cimitirul Racoleta. Cum, mă, iaaar? Mă dau bătută și intru în prima bodegă de care dau. Mănânc cea mai bună friptură de vită și cei mai cei cartofi prăjiți. Aici aveam să primesc și confirmarea celor spuse de Dima, ghidul nostru român: pentru argentinieni carne este doar cea de vită. Dacă vrei să mănânci altfel de carne trebuie să menționezi: “adu-mi, te rog, o carne de pui!” Că dacă nu, dacă spui simplu “aş vrea o friptură!”, vei primi carne de vită. Aveam să înțeleg de ce după prima gură de “lomo a la plancha”. Îmda, aia e carne. Restul e o glumă!
