Sculate cu noaptea-n cap, așa cum îi stă bine oricărui hoinar, ne-am așezat la cafeaua de dimineață în curtea hotelului. Care hotel era fix lângă zidurile orașului vechi. De se uitau ăia mici cu ochi oblici fix în ceștile noastre, în timp ce străbăteau la pas culoarele lungi ale cetății. Dacă vedeți pe Facebook-ul japonezo-chinezesco-asiatic vreo trei muieri cu ochii cârpiți de somn și cu nasurile în telefoane să vă fie clar că noi suntem! Mai ziceam din când în când câteo idee pe unde să pornim mai departe. Dar atât! După binecuvântata cafea, după ce măcar șoferița avea ochii cam pe jumătate deschiși, ne decidem să ne mutăm corturile. Spre Harburg, cu cântec înainte, marș! Peste vreo câteva cântece ale celor de la Romania și alte populisme numa’ bune de jucat, eram în gară. Cu tot cu vapor. Că acolo am găsit noi parcare. Deși Harburg-ul era, aveam să descoperim nițel mai târzior, gol goluț. Lasă, mai bine să scăpam de bărcoi aci, unde e spațiu de manevre și nu pe străduțele înguste ale oricărui oraș medieval care își respectă medievalitatea.
Trecem pe lângă un club pentru seniori. E o liniște de te dor urechile. Câțiva simpatici cu părul alb joacă ceva table sau șah la o măsuță înconjurată de flori. Vreo două doamne stau la barfă pe o prispă, la umbră. Bătrâneți cu zile senine. Asta îmi transmit, așa de peste gărdulețul verde. Mă gândesc la bunicii mei. Nu și-au petrecut bătrânețea în locul potrivit. De fapt, bătrânețea i-a petrecut pe ei, în curtea unei case pentru a cărei ridicare și-au sacrificat aproape întreaga viață. Înconjurați de copii și nepoți, atunci când aceștia își făceau timp pentru vizite ce durau un bob zăbavă. Nu au știut bieții mei bunici să își trăiască bătrânețea, au știut doar să trăiască viața de după pensie prin copii și nepoți. Nu pot să nu mă gândesc cum ar fi fost să fi trăit aici… cu siguranță ar fi putut să își valorifice fiecare clipă din timpul ăla la care ne gândim toți la tinerețe și pe care ni-l promitem de vis (păi nu ajung eu la pensie…sa te ții atunci trai!). Îmi scutur din cap gândurile astea și imaginile cu bătrâneii mei.
O luăm pe pod, spre Burg Harburg. Castelul ne privește deja de pe stâncă. Nu ne grăbim. Mai căscăm ochii la ceva rațe certărețe. Și la restaurantele care se întind pe malul Wornitz-ului. Nu se vede nicio mișcare. Nici măcar vântul nu e prezent. Mai trece din când în când cateun biciclist, grăbindu-se încet către undeva. Lăsăm șoseaua șerpuindă și intrăm pe o cărare de munte, prin pădure. Vrem să ajungem în moțul dealului, la castel. Câțiva căței ne ceartă de jos, din căsuțele lor, pentru că facem prea multă gălăgie și le întrerupem șirul gândurilor. Nu-i băgăm în seamă. Încercăm totuși să dăm volumul mai încet. Sonică tace și le face. Pe ele, pe fotografii. Cât îmi trag eu sufletul de la urcușul ăsta pe care nepo l-ar face într-un picior. Vârsta, maică, vârsta!
Hai că ajungem cu chiu cu vai în poarta castelului. Cică Michael Jackson ar fi vrut să îl cumpere la un moment dat. Însă nu s-a înțeles cu proprietarii. Cum e aci, la palat? Păi, parcă am plecat din zilele noastre și am ajuns în Evul Mediu. Am nimerit într-o zi obișnuită când te poți bucura de priveliști fără prea mulți oameni. Nu se bagă nimeni în pozele tale. Și nici nu stai la coadă ca să ajungi în vreun balconaș din care se văd împrejurimile. Eeee, ar fi fost fain să prindem și ceva zi de sărbătoare. Îmi și imaginez curtea castelului plină de jupâni și jupânese, meșteri și străjeri, menestrei și păcălici. Cu ochii închiși aud parcă ritmurile bavareze. Și miroase a cârnați sfârâinzi. “You also have a beautiful country” aud așa, ca pin visare. Tanti de la intrare știe de România. Ce știe? De Dracula. Și de drumurile proaste. Nuuu creeed! Las cârnații și jupânesele în vis căci sunt readusă cu picioarele pe pământ în modul ăsta brutal.
Dăm o tură de castel. Ne băgăm prin toate găuricile. Pozăm fântâna. Ferestrele. Iarba. Priveliștea. Am vrea să mâncăm o înghețată. Nu e încă deschis magazinul ascuns într-un colț de curte ca nu cumva să strice aerul de curte domnească. Bine, lasă! Uite, o să ne tragem nițel sufletul ici, la umbră. Și pe urmă ne vom lua traista în spinare și vom coborî din moțul dealului la unul dintre restaurantele văzute mai devreme. Trecem pe lângă o poieniță în care un localnic făcea nițel sport. Cu niște frânghii de care tot trăgea. Forță, vere, nu glumă! Nu ne-a băgat în seamă. Chiar dacă noi l-am pozat mai ceva ca pe castel în sine. Nu ne-au băgat în seamă nici nemții lângă care ne-am așezat pentru o cafea și o înghețată. Erau preocupați cu ceva halbe. Și cu un prânz copios. Se vede treaba că erau treziți de ceva vreme, din moment ce noi nici nu digerasem micul dejun, iar ei erau deja la masa de mijloc de zi. Hai să ne vedem de ceașca noastră și să nu mai tot stăm cu ochii în farfuriile oamenilor!
Ne mutăm atenția pe rațele care se ciondănesc pe apă. Și pe casele care se oglindesc în apa râului, ca o femeie dimineața când își dă cu maclavais pe față. Soarele e tandru azi: mângâie călduț obraji de copii, turiști umblăreți, castele în moț de deal. Mângâie chiar și norii pufoși de invidie. Și chiar și berea spumoasă de la vecinii noștri de masă. Hmmm, miroase a vacanță peste tot. În atitudinea celor din jur. În comportamentul naturii. În liniștea orașului. Hai să ne scoatem din priză! Măcar câteva minuțele. Ne priește. Pauza asta se duce și se așează acolo unde era nevoie de ea. Și ne ajută să așezăm bine în memorie senzațiile și trăirile de azi, amintirile de mâine.
E deja vremea de siestă când ne învrednicim să pornim mai departe. Bătrâneii de mai devreme sunt deja în interiorul clubului, la răcoare și muzică. Răcoare și muzică aveam să avem și noi în Titanicul nostru. Urmează un drum lunguț. Vreo două ore. Până la următorul romantic din ăsta de oraș. Ocolim Augsburg-ul fără a-i arăta măcar un zâmbet. De frică să nu ne întoarcă din drum și să ne facă să îl luăm la pas. Nu e vremea lui în excursia asta. Îi promitem curat și sincer, ca unui copil dimineața când îl lași la grădi, că ne vom întoarce. Cât ai zice pește. Pare să ne creadă. Ne pedepsește cu ceva lacrimi de crocodil care murdăresc geamurile vaporului. Și cu un mic ambuteiaj care ne ține captive vreo 30 de minute. Nu, nimic de genul Andronache într-o zi lucrătoare în jur de 6 seara.
Ieșim cu bine și din ploaie și din blocaj. Suntem în drum spre Landsberg am Lech, orașul în care a stat după gratii Adolf Hitler timp de vreo două sute și ceva de zile. Și încă alți câțiva naziști. Că doar de aia i s-a și dus numele de temnița naziștilor. D-apăi nu de-asta ne-am hotărât noi să vizităm așezarea care se lasă străbătută de Lech. Ci pentru că am citit de ceva cascadă artificială. Și de Bayertor, cea mai cea poartă gotică din sudul Germaniei. Hai că ajungem! Gabriela e mahmură. Ne duce la naiba cu cărți. În câmp. Ne învârtim. Vreo juma’ de ceas. Hai, că nu e bine! Recuperăm vaporul și plecăm mai aproape de oraș. Ratăm parcare după parcare. E cam greu să virezi din scurt cu bărcoiul ăsta. Întoarcem undeva unde suspectez că nu aveam voie. Dar nu mai avem nervi să căutăm un locșor în care să ne purtăm ca nemții. Așadar, întoarcem românește. Găsim un locoi de parcare atât de necesar întru odihnă Titanicului. Răsuflăm ușurate, plătim pentru două ore și o luăm la pas pe malul Lech-ului.
Parcă am fi în Herăstrău. Mă rog, vorba vine. Că aici nu găsești nici colț de hârtie sau gunoi aruncat așa, la întâmplare. Aci copiii se joacă cu pietre pe malul apei. În iarbă. Nu le e și lor frică de căpușe. Și părinții stau și citesc. Nu se uită și ei la copiii ăia să nu cadă în apă. Mai sunt și câțiva părinți de căței. Și cățeii se joacă veseli cu copiii. Sar pe ei, îi dărâmă, îi ling pe fățucă, pe mâini, îi trag de bluze. E un haiul de pe lume. Și părinții… Doamne, nu se gândesc la microbii ăia care se urcă stoluri stoluri pe micuți! Ce să mai la deal la vale, niște plictisitori iresponsabili… Iar părinții de căței, să vedeți ce chestie! Umblă cu punguțe în buzunar și strâng răhățeii sau rahățoii produși de patrupedele din dotare! Ce fraieri! Păi de ce mai plătesc taxe la primării dacă nu vine nimeni să strângă după odraslele mârâitoare? Nu, nu, mi-e clar! Niște fraieri!
Tot mergând noi așa agale, cu ochii la copii și căței, ajungem și la cascadă. Da, chiar așa e, un spectacol. Și casele colorate de pe malul celălalt întregesc tabloul numa’ bun de vedere. Urcăm pe podul pe care trece Katharinenstrase. De aici se poate vedea, în toată splendoarea lui de turn, Jungfernspung, locul de unde s-au sinucis reprezentante ale sexului frumos de teama atrocităților trupelor suedeze în războiul de treizeci de ani. Trecem peste partea asta de istorie. Și ne bucurăm de priveliștea Pieței Centrale. Și de o mega înghețată de cafea. Și de o pereche de teniși fără șireturi, numa’ buni de călcat în picioare în perioada următoare. Domne, ce înseamnă globalizarea…O româncă în Germania, încălțată în pantofi produși în Spania cu talpă din cauciuc adus din Malaezia…
Bună înghețată! Ne răcorește și ne ajută să căpătăm o boabă de energie. Dăm o tură de centru. Intrăm într-un magazin cu produse d-ale lor. De mâncat, produsele. Că ne bate un gând să stăm la un pahar de vin diseară. Și un cârnăcior din ăsta ar fi numa’ bun. Toată lumea este extrem de atentă cu noi. O fi din cauză că vorbim limba română… Le-o fi frică… Neee, cred că așa sunt ei, amabili și relaxați. Una din fete vine către mine, oarecum uimită: “Bă, ăștia nu au nicio greață! Uită-te câtamai codălău’ la casă și casierița se mișcă în reluare! Păi cum? Nu ne agităm nițel? Să mai cheme un coleg că la noi la Mega…” Îmda…o altă mentalitate, un alt mod de a trăi, o altă manieră de a se lăsa stresați. Sau, mai degrabă, de a nu se lăsa stresați de nimeni și de nimic. Sau de nimicuri.
Cu plasele mustind de chestii, unele din magazinele astea cu produse tradiționale, altele din tradiționalele supermarketuri, pornim pe străduța asta, St Laurent du Var . Sau, mă rog, un fel de faleză. Sau, în fine, loc de promenadă. Mai pozăm una alta. Mai ne pozăm una pe alta. Și o luăm spre vapor, că se apropie deadline-ul pentru alea două ore plătite la venire. Și chiar nu vrem să fim prinse cu ancora aruncată pe teritorii interzise. Plus că avem cazare într-un sătuc de poveste. Și parcă am vrea să ne odihnim picioarele pe terasă, în muzica făcută de greieri. Da, dar înainte… Mai avem o oprire de făcut. Că tot e în drumul nostru. Și tot apare în imagini cu un centru istoric numai bun de pozat în lumina asfințitului.
Da, luăm la pas Schongau. Urcăm puțintel pentru a ajunge în centrul vechi. Păi normal că urcăm. Suntem doar lângă Alpi, așadar puneți mâna și urcați! Ajungem cât ai zice piorocopilcăniță în centrul centrului. Aci șed frumos înșirate câteva terase numa’ bune să dea de băut turiștilor mai puțin sportivi. Și vreo câteva căsuțe colorate. Ghici ce! E o liniște ca de stațiune. Pentru oameni bolnavi cu capu’. Sau stresați cu jobu’. Poposim și noi nițel în Marienplatz. Cât să schimbăm două pase cu o fetiță ce aleargă după un balon. Ieșim pe o poartă. Ajungem în grădinile care se întind de jur împrejurul centrului vechi. Oameni, căței, copii, oameni cu căței, căței cu copii. Chiuituri, râsete, codițe agitându-se vesele. Și totuși… Parcă e prea multă liniște. Hai să mergem la noi la cazare la vinul ăla promis!
În seara asta vom dormi în Bad Bayersoien. Abia când începem să șerpuim printre dealuri pline de verde începem să ne dăm seama că vom avea parte de o cazare altfel. Intrăm în sat. De-a lungul drumului pe care bicicliștii fac legea fiind în număr net superior ăstora pe patru roți, sunt ici colo lacuri. Și căsuțe pictate. Din care se aude muzică bavareză. Da! Parcă am juca în Heidi. Carte sau film, cum vreți. Pensiunea în care ne vom odihni noi oscioarele este plină ochi. În seara asta este un spectacol cu ceva tradiții bavareze. Trecem în drum spre camere pe lângă sala de spectacol. Doamne și domni îmbrăcați în haine tradiționale ne zâmbesc, invitându-ne din priviri să ne alaturăm spectatorilor. Suntem cam habarniste în ale limbii germane, chiar dacă Baumax-ul a plătit săracu’ ceva ani doar doar o învăța blonda de la HR și altceva în afară de “Ich heise Andreea”. Așa că ne vom limita să ascultăm muzica de pe terasa uneia din camere.