Invitație la o limonadă de cactus în Masca

Ne-am trezit. Fără ceas. În această a doua parte a vacanței noastre, nu mai gătim noi dimineața șandvișurile. Le gătește hotelul. Mergem să ne mâncăm omleta și să bem o cafeeea maaare și caldă. Chiar dacă e soare, diminețile strâng. Tricoul meu cu pene zace pe fundul rucsacului. În schimb, bluza de trening a fost cea mai bună prietenă a mea. Suntem de nedespărțit. Hmmm, cu soarele care ne mângâie în fotoliile astea în mijlocul grădinii e greu să ne punem în mișcare. Dar trebuie. Și cât mai repede.
 
Azi avem în program Masca. Inițial ne planificasem să lăsăm mașina în Los Gigantes, să urcăm cu autobuzul și să coborâm pe jos, pe munte. Asta până am citit ceva opinii despre minunăția de traseu. Și am văzut și ceva imagini pe Youtube. Da, clar, dacă eram la începutul vacanței mergeam pe varianta noastră. Având însă în vedere că începeam să simțim oboseala, că unele dintre noi sunt extrem de distrate și nu prea sunt atente unde pun piciorul, că potecuța de coborâre e mai mult decât vecină cu hăul, cred că sunt chiar intimi, că bocancii ne alunecă, că kilogramele s-au cam adunat în ultimii doi ani, am zis că e mai bine să chinuim buburuza. Aaaaa, nu vă faceți griji că și drumul cu ea se anunță cel puțin interesant. Ooofff, biet fundul meu, iar urmează gimnastică! Lasă, nu ne luăm noi după ce spun alții! Hai să vedem noi cu farurile noastre! Începutul nu e greu. Din cei 30 de kilometri pe care îi avem până în Masca, primii 25 sunt ca toate celelalte drumuri. Nimic care să ne ia pe nepusă masă. Eee, acuma, la Santiago del Teide trebuie să virăm la stânga. Intrăm pe un drum din trei cifre, TF 436. După vreo două curbe, vedem și satul vedetă. Nu e departe. Chiar așa să ne pună nouă bețe în roate un drumuleț așa scurt?
 
Înaintăm. Încet, că e drum îngust marcat din trei în trei metri de curbe. Deci nu vezi ce vine din față. Toată lumea claxonează. Nu am avut norocul să stăm în coada vreunui alt turist plecat întru cucerirea așezării piraților. În schimb, în coada noastră se așează vreo trei mașini. Biiine, mă! Chestia asta cu nu știi ce poate veni din față, asta e partea dificilă. Ne întâlnim, normal, și cu mașini care se întorc deja. Dar reușim să trecem cu bine unii pe lângă alții. Normal că una dintre mașini trebuie să oprească. Și eventual să își tragă și oglinda din dreapta. Din loc în loc sunt câteva spații mai largi. Sunt vreo două cazuri când suntem nevoite să dăm cu spatele și să urcăm spre o gaură din asta, astfel încât să poată trece cealaltă mașină. Nici nu ne obișnuim bine cu ideea de a urca panta cu spatele că ajungem într-un mic ambuteiaj. Ooof, de ce ți-e frică, de-aia nu scapi! Noi și încă trei mașini oprite pe marginea hăului ca să facă poze la sătucul ăsta ascuns ne întâlnim cu un autobuz. Oooo, măiculiță olteancă! Să te ții acuși gimnastică! Îmi venea să mă dau jos din mașină. Șoferița noastră calmă, îl ghida pe unul din șoferi. Șoferul de autobuz coboară și îi ghidează pe toți, astfel încât să mai câștige acea juma’ de metru de care avea nevoie pentru încă o manevră care să îl ajute să ia curba. Scăpăm cu bine. Mi-a plăcut mult de tot atitudinea șoferului spaniol. La noi, probabil i-ar fi împins pe toți în râpă. Ăsta, calm, cu răbdare îi explică unui neamț, care sigur o bătea pe nepo la capitolul pampers plin, că e ok să mai dea 30 de cm stânga. Muierea neamțului era mai albă decât o făcuse mumă-sa. Copiii urlau în mașina omului ca din gură de șarpe. Ce să mai, ca la balamuc. Îmi venea să mă duc să îl scot pe șofer de-acolo și să îi împing eu mașina. Noroc că nu a mai fost nevoie că eu eram exact ca în vorba aia cu “curaj, găină, că te tai”. La cât eram de tare în gură, ai fi zis că șofez pe Transalpina zi de zi. Sau chiar de două ori pe zi. Și nici prin cap nu ți-ar fi trecut că mâinile erau încleștate pe mânerul de la ușă.
 
     

Am ajuns. Nădușite, fleașcă. Mai mult eu. Am avut noroc și de o parcare rapidă. Și am pornit să vedem care e treaba. În 15 minute ne-am dumirit. Un sat în mijlocul munților. Cu un restaurant la fiecare trei case. Cu o localnică lucrătoare de pălării care nu prea are succes la vânzare. Cu vreo trei magazinașe de suveniruri, de unde poți să îți iei dulceață de cactus în n combinații: cu portocale, cu lămâie, cu smochine. Sau poate vrei să îți iei acasă sosurile alea specifice pe care le-am savurat la cartofii copți. Poate sunt unii care vor un tricou cu I love Tenerife. Ne așezăm lângă biserica din sat. Să ne ascundem un pic de soare. Și să ne bucurăm de liniștea munților. Hotărâm să nu plecăm fără să încercăm și noi limonada de cactus și înghețata din același ingredient. Asta da! Momentul ăsta în care suntem deasupra satului și ne răcorim cu o limonadă e unul de vacanță. Ne tragem sufletul. Și ne hotărâm să coborâm pe același drum (deja avem experiență…). Ca să mergem la Jungle Park, al doilea parc Zoo din Tenerife.  
 
     

Cum coborâm din munți, cum se schimbă vremea. Începe o ploicică numa’ bună de ținut copiii departe de Zoo. Așa noroc…Cred că am uitat să spun că în Tenerife distanțele sunt destul de mici. Așa că nu petreci prea mult timp pe drum. Biiine, asta dacă îți iese din prima pornirea din rampă. Că la tot pasul te vei lovi de acestă provocare. Și ar fi bine să îți iasă. Că tenerifenilor le place intimitatea. Și se lipesc practic de…fundul tău. Mă rog, în cazul nostru, al buburuzei. Nu cred că și-au pus vreodată problema vreunei blonde la volanul mașinii din față. Închid paranteza. Ajungem la Jungle Park. Plătim cei 27 de Euro de căciulă și încă vreo 4 pentru ca buburuza să fie găzduită cum trebuie. Este suspect de liber peste tot. Să fie de la vreme? Sau o fi închis? Nici nu s-or fi trezit animalele… Hai, știi ce, e trecut de prânz, deci clar trebuie să fie ceva mișcare pe undeva!
 
Nici nu intrăm bine și dăm de o potecă plină cu orhidee. Au, măiculiță olteancă, om fi greșit și om fi ajuns la Grădina Botanică?! Nope, suntem bine, sau așa scrie pe săgețile care ne direcționează către animale. Norocoase cum suntem, am ajuns fix la finalul spectacolului cu acvile. Pe care chiar mi-aș fi dorit să îl văd. Că am rămas cu o amintire super plăcută de la cel pe care l-am văzut în Madrid, într-una din primele mele ieșiri din țară. De. Nu se legă. Hai, lasă, hai să vedem restul animalelor! Dacă la Loro Parque, peste tot dar chiar peste tot, găsești papagali, în locul ăsta găsești la tot pasul acvile. Care stau cuminți, în libertate întru satisfacerea lui Sonică și a confraților lui. După primul sfert de oră mă gândeam că ne-am luat țeapă iar. Că am văzut un jaguar într-o cușcă pe care îl trăgea ploaia la somn. Iar animale în cuști…
 
       

Surpriza avea să vină pe măsură ce înaintam în inima parcului. Au început podurile suspendate unde te puteai cocoța ca să vezi crocodilul în toată splendoarea sau gorila cerșetoare, mare iubitoare de banane. Peste tot plante și pomi care să te facă să te simți exact ca în junglă. Aleile sunt foarte bine îngrijite, peste tot sunt flori și păuni. Există chiar și un ochi de apă pe care plutesc nuferi. Intrăm și în spațiul rezervat papagalilor. Un prinț enorm, colorat în toate culorile curcubeului, se împăunează în mijlocul unor domnițe albe ca dinții spălați cu Colgate. Toată acțiunea se desfășoară pe o coloană muzicală asigurată de niște mititei cântăcioși. Colorați și ei. Nu pare să fie deranjați de picăturile de ploaie care se transformă ușor ușor în șuvoaie. Nici noi. Sonică însă își bagă nasul în geaca mea. Este meteo dependent și nu iubește ploaia, neam. Nu reușesc să îl fac să fie mai vesel nici când ajungem la cușca leului. Domnia sa, Regele, alb ca neaua. Șade tacticos lângă soață. Albă și dumneaei. Amândoi sunt pensionari. Și își duc bătrânețile cum pot ei mai bine. Zâmbesc la poze în ciuda bolilor care îi chinuie. Oricum, personalul se poartă excelent cu cei doi bătrânei. Mai bine decât se poartă cadrele noastre medicale cu pacienții pensionari din spitalele românești…
 
    

Încep să apară și copiii. Murați și veseli. Pe ei nu îi deranjează ploaia. Din contră. Testează fiecare băltoacă să vadă dacă e suficient de plină. Și au bucuria curată de a interacționa cu animalele. Chiar și prin geam. După ce hrănesc peștii și papagalii, după ce țipă întruna ca să trezească un crocodil puturos, își trag părinții de mână spre Bob. Adică, o pistă de vreo 800 de metri prin jungla asta în miniatură pe care cei mici se pot da cu bobul. Se aud chiote. Sau țipete?! Să fie viteza, adrenalina, teama sau poate toate la un loc ceea ce generează asemenea hărmălaie? Interesant e că sunt și părinți care încearcă experiența pentru un plus de distracție. Nu ne băgăm. Hai mai bine să mâncăm o clătită! Și să bem o cafea! Nu ne iese. Restaurantele abia acum deschid. Și se pregătesc de prânz. Bine, lasă! Mergem mai departe și sigur găsim noi un loc unde să savurăm păcătoasele mai sus numite.
 
    

Cu greu ne dăm plecate de la Zoo. Ne-a plăcut mai mult ca Loro Parque. Au zburat trei ore. Nu știu cum și când. Că părea micuț și pipernicit când am intrat. Și nici nu am mers la vreun spectacol. Nici măcar la cel cu lei de mare. Și, cu toate astea, nu ne-am plictisit deloc. Ne luăm jucăriile și pornim la drum. Cum îi șade bine călătorului. Fie el și român. Fie el și în Tenerife. Știm ce vrem. Un apuuuus! Mama lui de apus. Dar să fie așa…ca la carte. Îmi amintesc de recomandarea unui coleg fotograf: “Bă, dacă ai timp, să te duci la Punta de Teno! De acolo vezi Giganții cel mai bine. Drumul nu e ușor…dar merită!” ia stai să verificăm noi ce părere are Gabriela, colega noastră nelipsită din călătoriile cu mașina. “1 oră și jumătate, drumuri din două cifre, relative bune!” “Aaaa, păi nu e rău! Hai să ne băgăm! Și eu propun și o escală pentru masă și se face exact timpul potrivit pentru o splendoare de apus!” Deschid paranteza. Concluzie trasă de mine după atâta mers cu mașina prin Tenerife: cu cât mai puține cifre are drumul, cu atât e mai mare. Autostrada are o cifră, drumurile prin sate sau prin creierii munților au trei cifre. Închid paranteza.
 
Ajungem, mulțumită planului nostru, și în Buenavista del Norte. Dar cum ajungem? Pe un drumșor printre podgorii și plantații de bananieri. Aceeași lățime, aceeași înclinație. Însă o splendoare. Noi cu noi pe traseu. Așa intim drumul, că nu o dată ne-am întrebat dacă nu cumva suntem în curtea vreunui om. Am trăit senzația asta cel puțin între El Tanque și Los Silos. Acuma, minunăția asta de priveliște a avut și un preț. Niciun restaurant în calea noastră. Stomacul refuza să mai mănânce alune și cerea insistent mâncare. Inițial, ne făcuse cu ochiu’ o abatere de la drum spre El Palmar. Asta până ne-am dat seama că ăsta era drumul spre Masca. Ăla de îl făcusem dimineață numa’ că acu’ trebuia făcut invers. Hai, lasă! Că o să facem două ore pe drum și pierdem apusul. Găsim, așa, într-o căutare pe hartă mai degrabă decât după review-uri, El Burgado. Zicea harta că e la Punta Negra, lângă niște terenuri de golf. Pozele ne-au îmbiat și mai tare și s-a votat în unanimitate ca fiind locul unde ne vom petrece următoarea oră și jumătate.
 
     

O luăm printre solarii cu bananieri. Da, da, ați citit bine. Solarii. Adică sere. În care cresc copăceii ăștia dătători de fructe dulci, mustinde de magneziu. În față apare și albastru’. De ocean, de. Lângă o plajă mică, Playa de la Arena, sunt așezate câteva mese. Chiar pe stânci, în bătaia valurilor. Adică, în timp ce mănânci, te spală oceanul pe picioare. Parcă am fi într-un film, nicidecum la un prânz târziu. Și aici mergem pe recomandările ospătăriței. Și savurăm o paella cu fructe de mare. Și o supă de fructe de mare. Asistăm la lupta soarelui cu norii. Și la lupta acoperișului din ceva plase pescărești cu vântul. Încet, încet, se domolesc toate. Și ajung la un consens. Noi ne vedem de creveții îmbrăcați în orez. Și de ceva fructe care înoată eroic într-un pahar de Sangria. Nu de mare fructele!
 
      

Am mai fi zăbovit noi așa, cu o ceașcă de cafea în față și cu oceanul încercându-și norocul de a rămâne pe podeaua restaurantului măcar cu vreo două trei valuri. Însă mai avem puțintică treabă. Ajungem la Punta de Teno în mai puțin de o țigară fumată. Da, într-adevăr, Giganții se văd în toată splendoarea. Uau, ce poze ar fi iesit… Da, da, ar fi ieșit, nu au ieșit! Că norii nu prea au vrut să ne lase să ne bucurăm de mult prea vânatul apus. Ne-am cocoțat pe un delușor din lavă, fix lângă far. Și ne-am pus pe așteptat. A mai răzbit și soarele din când în când printre nori. Așa că Sonică nu a fost chiar dezamăgit. Dar, pozele alea în care Giganții să fie scăldați în lumina caldă a apusului…alea vor trebui făcute data viitoare când mai ajungem în Tenerife. Acum nu a fost chip.
 
             

Pornim spre San Miguel de Abona, locul unde avem cazarea. Avem trei variante de traseu. Una este cu trecere prin poartă, pe la Masca. Daaaa, păi nu ar fi grozav ca, după ce că e îngust, abrupt, cu serpentine ac de păr, să mai fie și întuneric? Măcar pe întuneric nu mai vezi hăul din dreapta, la distanță de câțiva centimetri… Hai, lasă! Hai pe drumul ăsta mai ocolitor, pe autostradă! Că ajungem mai repede. Chiar dacă fără priveliști. Nu comentez nimic, nu șofez eu. Comentez abia când stăm vreo 40 de minute prinse într-un ambuteiaj. Deviere de trafic pentru că se lucrează pe o porțiune de 10 metri de autostradă. Ne conformăm. De parcă am avea încotro… Ajungem totuși la o oră rezonabilă. Și, mai avem norocul de a găsi o benzinărie deschisă întru achiziționare de ceva alcoale numa’ bune de băut în grădină, la ușa camerei noastre.
 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *