Iacobdeal în răsărit de soare

Înapoi la nenea Matetovici. În timp ce aștept să îmi vină rândul la baie, stau puțin de vorbă cu gazda noastră. Îmi spune despre un loc minunat în care să vedem răsăritul. Și îmi povestește despre ce e de făcut în zonă. Marea problemă e cu lipsa pensiunilor. Dar nici nu ar vrea să se aglomereze prea tare zona. Nu vor să devină Valea Cerbului. Vor să rămână în continuare destinație aleasă doar de iubitorii de munte. Mai puțin de cei de grătar. Majoritatea oaspeților sunt veniți în tabere foto. Pentru că “este un nebun de fotograf care îi aduce și îi cazează la corturi. Fetele vin și fac duș la mine, aci, la butoiul din curte. Mai sunt familii care vin cu copiii pentru o săptămână.” Are clientela lui deja formată. “Nu prea ai ce să faci o săptămână în zonă. Poate or mai face ăștia cu rezervația lor ceva.” Îl lăsăm și pe nea Matetovici și ne băgăm în bârlog. Să ne putem trezi pentru răsărit.

 

La 5 pornim. E deja cam târzior. Pe șosea, luna domnește. Rotundă, portocalie, mare. E încă regatul ei. Căutăm lacul Iacobdeal. Ne-a povestit aseară gazda noastră cum, peste noapte, în cariera de granit, apa s-a săltat ca urmare a unei dinamitări care a făcut ca pânza freatică să răbufnească și să inunde locul, acoperind utilaje, formându-se astfel La fântână, după cum îi spun cei ai locului . Știam deja că nu e ușor de ajuns. Indicatoarele lipsesc. Mă mir. Pe traseul de ieri marcajele erau vizibile și destul de bine întreținute. Ajungem după ce orbecăim vreo 20 de minute. Suntem noi și vreo trei căței. Mie mi se pare că are formă de inimă. Încă nu pot să îmi dau seama de culoarea apei. E încă întuneric. Vecinii lacului sunt clădiri ce rămân dovezi ale existenței cândva aici a carierei de granit. Pe o stâncă stă scris cu litere mari “Proprietate privată”. Da. Lacul a fost cumpărat de un scafandru profesionist care nu împiedică însă accesul niciunui iubitor de natură. La buza lacului, găsești și o grotă, numa’ bună de dat senzații tari.
 
   

 

Urcăm deasupra lacului. Încet, încet se trezește și domnia sa, soarele. Își intinde razele ca să se dezmorțească după o așa noapte lungă și inundă lacul. Dumnezeule mare! Parcă o găleată plină cu smaralde s-ar fi vărsat aci. Zici că e un lac glaciar format într-o căldare. Numai că nu e. E altfel. Și parcă știe asta. Nu are nicio legatură cu vreo altă apă curgătoare. Nu, domne, nu are nevoie de ajutor. El își astâmpăra setea din izvoarele subterane și din ploi. Și așa reușește să poată scălda norii și soarele în apele lui verzi. Văzut de sus, de pe un bolovan parcă pus acolo înadins să te poți cățăra și vedea mai bine, lacul înconjurat de lanuri galbene de floarea sorelui creează fix spațiul de care ai nevoie ca să uiți. Să te uiți, să te predai liniștii. Stau așa, incapabilă să pozez cu altceva decât cu ochii minții. Lângă mine un Gușter încearcă piatra. Își dă seama de prezența mea și se ascunde. Hai să plecăm! Să nu mai deranjăm mersul lucrurilor.
 
    

 

După așa un răsărit oglindit în ape de culoarea infinitului, revenim greu cu picioarele pe pământ. Mai avem însă câte ceva de văzut azi. Ne planificasem inițial un traseu cu bicicleta. Din păcate, am anunțat prea târziu și nu găsim bicle. Nu-i bai. Pornim spre Cozluk. Inițial, voiam să vedem cheile Chediului. Ne spune toată lumea că e arie protejată și nu prea avem cum. Colac peste pupăză, nenea responsabil cu rezervația e pe traseu, în control. Se oferă să ne conducă până intrăm pe traseu ca nu cumva să ne rătăcim. Bine. Fie. Mergem p-aci. Înainte de a ne despărți, omul ne povestește despre planurile pe care le are cu rezervația. Urmează să achiziționeze biciclete și să amenajeze trasee pentru bicicliști. Nu vrea prea multă promovare. Îi e teamă să nu îi fie stricate zonele. E mai mult adeptul cercetării. Și iubitor de oameni de munte. Ne dă câteva indicații pentru traseu. Se asigură că avem apă. Și ne lasă și numărul lui de telefon în caz de urgență. Îmi place…

 

Pornim la pas. Ușurel. Nu este extraordinar de solicitant drumul. Se poate face. Mai facem o pauză, mai pozăm o pânză de paianjen. Pădurea ne adăpostește de razele fierbinți și ne oferă ici colo câteo canapea confortabilă construită din crenguțe. Andreea, pițipoancă de București, tresare la fiecare sunet, foșnet, fâșâit. Hooo, domne, nu ai tu norocul să rămâi p-aci! Bine că nu te sperie scârțâitul de roți și ușile trântite prin capitală. Preț de patru ore mergem. Ciudat pentru un corporatrist să nu dețină controlul. Să meargă doar urmărind marcajele. Și să nu știe unde e. E palpitant. Face bine. Ia te uită, inima bate! Nici nu mai știam că o am. Hmmm! Și ce mă gâdilă așa pe la nas? Ia te uită, aer. Curat, nu condiționat. Vreo câteva flori mă privesc ca pe un extraterestru care le calcă teritoriul.
 
      

 

Coborâm de pe munte pe un drumușor ce îmi amintește de Odăi. Se coboară relativ ușor, deși ploaia și-a făcut de cap. Ieșim din pădure în marea de galben. Câteva stuparnițe sunt gazdă pentru producătoarele  alimentului dulce numai bun de îmbogățit ceaiul iarna. Trcem rapid pe lângă albinuțe fără să le întrerupem din treabă ca să nu le stricăm ritmul și productivitatea. Ne punem iar la drum. Avem de ocolit un pic și de ajuns la locul unde am lăsat mașina. Singurul punct de reper: un stejar bătrân bătrâior. După vreo 40 de minute încep să mă îndoiesc că suntem unde trebuie. Parcă nici culorile, nici sorarele, nici pădurea nu ne mai erau aliați. Ho, domne, nu te panica! Uite stejarul!

        

 

Am terminat șederea noastră în Greci fripte de sete și rupte de picioare. Dar extrem de încântate de tot ce am văzut. Mai avem de întors aici. Nu am apucat să vedem nici măcar jumate din ce era de văzut. Se lucrează deja la un han care a existat cândva și care a ars. Deci, cumva, problema cazării va fi rezolvată. Și se pare au apărut și ceva locuri numai bune de campat. Și un locșor cu căsuțe de închiriat. Localnicii sunt extrem de deschiși. Și sunt adevărate enciclopedii. Păi, dacă nu afli de la ei cum e cu istoria locului, de unde să afli?

 

Până una alta, plecăm spre Tulcea să mâncăm un pește bun. Tot la recomandarea Adelei, ajungem la Ivan pescar. Se pare că este restaurantul lui Ivan Pațaichin, fix pe faleză la Tulcea. Da, cel mai bun storceag și cel mai grozav crap pe varză mâncat de mine vreodată. A meritat ocolul. Și banii. Tulcea e neschimbată. Face aceeași echipă grozavă împreună cu Dunărea și trimite mii și mii de turiști în Deltă. 
 

Carevasăzică. Poți avea un weekend fain la munte fără gălăgie și stat pe DN. Poți urca pe munte, oricât ai fi tu de slab/gras, în formă/nedus la sală, grăbit/lălăit. Mai există încă în România locuri în care te poți bucura de oameni simpli și curați sufletește. Sunt câțiva alți oameni care fac rotița să se miște. Greu, dar se mișcă. Natura te lasă să o pătrunzi fără să ceară altceva în schimb decât respect. Nenea Matetovici te lasă să pui cortul în curtea domniei sale și să îi folosești butoiul din curte pe post de duș. Dacă ești cuminte cuminte, ai șanse să vezi broaște țestoase cum vezi câini fără stăpân în București. Și, indiferent de anotimp, te vei bucura de culori și aer!

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *