E liniște în mașină. Se aude doar motorul. Drumul se așterne în fața noastră, pătruns pe alocuri de câte un călăreț sau o căruță. Încă nu s-a trezit cubanezul de rând. Da’ ce zic eu de cubanezul de rând. Nu s-au trezit ei, colegii mei. Cei care în fiecare dimineață aleargă după răsărit. Hmmm, o fi vreuna să scăpăm azi de alergat. Nici nu am zis hop că m-am şi împiedicat. Să fi fost din cauză că am gândit-o cu voce tare în mintea mea, deși pe gură n-am scos-o, să fi fost vreun dâmb în asfalt, nu știu din ce cauză însă se trezește dom’ profesor. Și îl trage pe dreapta pe Juan. Că a văzut el un drumşor care trebuie să ducă undeva. Și sigur aici putem face niște mega fotografii în lumina caldă a răsăritului. Bă’ baiatule, dar cum văzu el drumulețul ăla pe întuneric și adormit fiind?! Nu, că e clar, profii ăștia au așa, un ceva. Ca mama când îi prindea pe elevii ei cu copiuța pentru formula clorometil-ciclobutanului.
Și o luăm pe ulița aia de țară. Vere, nici nu intrăm bine și un nene își scoate boii să îi înjuge. Aaa, până aici! Gata, toți ai mei se trezesc. La un semn deschisă-i calea. Somnul fuge mâncând pământul înapoi la Nuvia. Aparatele foto sunt trezite cu forța. Încep să turuie. La început, mai leneș, mirosind încă a culcuș. Apoi, din ce în ce mai apăsat. La fel și posesorii lor. La început, toată lumea cuminţică, încearcă să nu intre în cadrul vecinului de linie. Apoi, începe lupta: doi pași mai în față; mai lângă carul boilor; mai să pice lumina pe fața bietului țăran; mai să prindem și carul și gâsca gălăgioasă care traversează strada. Aici la capitolul gălăgie, aș lăsa corijentă gâsca. Păi ai mei au trecut de la șoptit la strigat “hai, acum, când întoarce carul; așa, așa, cu ceața aia în față; pfai, cum e cadrul ăsta cu munții care se văd așa ca niște forme; stați, atenție, vine și un cocoș, e exact ce trebuie”. Ce mai vuiet, ce mai freamăt!
Dan fuge. Inițial, am crezut că i s-a făcut frică de o tanti care a ieșit la poartă să vadă ce sfârșit de lume o paște de la atâta zumzet de oameni. Neee, el fuge să prindă carul de mai devreme sub un copac. Că a văzut el că nenea țăranul a oprit să își ia papornița cu praz. Deci, hai, la atac, oștenii mei! Iar tragem cadru după cadru cu bietul om care își vede totuși liniștit de treabă, în ciuda celor 11 nebuni care fug pe lângă boii lui. După 15378953 de ipostaze, aud așa în treacăt “pe naiba, nu are și el un trabuc, are o țigară din aia de-a noastră”. Cred că m-a bușit râsul. Ăla sănătos și sincer. Mi-a plăcut să îi văd cum alergau după car, se puneau în fața boilor, făceau genuflexiuni, se băgau prin iarba udă de rouă, își furau unul altuia fața, ce să mai, Pulitzer-ul era al lor. Iar la sfârșit să concluzioneze că n-are omu’ țigara făcută din tutunul corespunzător.
Nu scapă bine omul cu boii că ne cășună pe alt subiect: oamenii cu caii. Ooooo, păi deja vorbim de contre-jour, de reclamă la Marlboro, de munți pe fundal. Se discută cu un călăreț dornic de publicitate. I se explică dorințele noastre. Să vină în galop, să ridice puțin praful, să țină calul cu capul ridicat, eventual să stea și el ridicat în șa. Omu’ înțelege ce vrea el. Vine agale, gândindu-se probabil să aibă toți nebunii timp să îl fotografieze, își lasă calul să meargă pe unde și cum vrea el, iar el se lasă legănat de șa. Mă rog, ai mei sunt mulțumiți și nu prea. Dar, stai. Intră o găină în cadru. Și un câine. Acuși e momentul. Nu mai pot să scriu ce sunete auzeam că o să creadă cititorimea îmbulzindă că nu mai vorbesc despre făcutul fotografiilor și despre alt făcut. Îmi e clar după dimineața asta ce ne așteaptă în Viñales. Căci către acolo ne îndreptăm.
Stai, domne, unde te grăbești așa?! Păi tu nu vezi ce drum fain aici, cu șoseaua asta păzită la stânga și la dreapta de palmieri curajoși? Stop, stop, stop. Îl aud pe Dan. De fapt, nici nu știu dacă l-am auzit mai întâi sau l-am văzut sărind direct către ușă. Juan râde. E obișnuit. Este și el fotograf. Așa că percutează repede. De supărat, nici nu încape vorba. Hai să coborâm. Mă trezesc gândindu-mă: din ce o fi făcut profu’ ăsta al nostru de sare așa ca un arc? Pasiune, tată, pasiune, nu glumă. Coboară și a noastră pe jumătate adormită cu un Sonică plin de urdori la ochi. Ia hai, mă, ce noi suntem mai cu ciungă-n păr? Nu, părul e ok, cu picioarele avem o problemă că se pare că încă nu s-au trezit. Cât pe ce să pic în nas de la primul pas făcut pe iarbă. De la denivelări, domne, nu de la dormit pe mine!
Oricât aș vrea să fiu de cârcotașă, cu oprirea asta nu am încotro și trebuie să recunosc: este extrem de fain locul. Palmierii adie mângâiați de un vânticel suficient de puternic încât să le foșnească frunzele, unduindu-le parcă într-un dans în ritmul muzicii șuierelor. Câțiva țărani își lucrează câmpurile. Pe șosea, căruțele își duc proprietarii la treabă. Un domn cu traista cu merinde pe umăr și cu maceta în mână stă preț de juma de minut de vorbă cu un călăreț pe care calul îl tot îndeamnă să își vadă de drum. Ah, cât iubesc viața la țară! Cu toate greutățile ei! Minutele cât stăm aici îmi amintesc de copilărie și de diminețile în care plecam cu bunicii la câmp, legănată de căruța cu roți mari și zgomotoase. Oamenii care dau deja la sapă îmi amintesc de organizarea pe care am trăit-o și eu: muncile câmpului trebuie să se termine până la 10 când dă căldura.
Hopa! Stați așa! Primul semn că șoseaua asta nu a fost făcută pentru căruțe și cai. Vine o mașină. Ooo, dar ce mașină! O bijuteriuţă din asta de-a lor al cărei galben se potrivește perfect cu verdele palmierilor și cu albastrul cerului. Da, iese un cadru minunat. Ah, este o imagine din aia care știe și poate să mă transpună chiar și acum, când scriu și când deja m-am întors de luni bune, fix în locul ăla. Și să mă facă să simt exact ce simțeam și atunci. Îi mulțumesc în gând lui Dan că a deschis un ochi și a sărit ca ars mai devreme. Și ne-a oprit în plină șosea, înainte să intrăm în Horquita, văzând potențialul pe care nu toți îl vedeam. Bine, gata cu laudele că avem drum lung în față. Nu te îmbăta cu apă rece, Andreea! Nu ne așternem la drum. Ne oprim nițel la o plajă mai degrabă folosită de cei pasionați de snorkeling: Cueva de los Pesces. Încercăm să nu îi încurcăm pe cei care își pun tălpicile alea de cauciuc, ochelarii ăia mari cât jumătate de față și se aruncă pe fundul mării să descopere peștișori colorați. Și corali. Ne udăm picioarele în apa albastră și căutăm o scoică drept suvenir pentru acasă. Rămânem câteva minute bune cu ochii pironiți pe orizont.
Bahia de Cochinos sau Golful Porcilor. Asta se vede. Ar fi fost interesant să ajungem pe Playa Giron. Nu pentru peisajele grozave că pe astea deja le-am tot văzut. Pentru ora de istorie. Playa Giron este locul unde, vorba lui Che, revoluția a devenit și mai puternică pentru că 1400 de paramilitari, veniți din SUA să îl dea jos pe Fidel, aveau să fie prinși cu toată pregătirea lor la CIA cu tot. 1 an jumate a durat până când Fidel, în schimbul a 53 de milioane de dolari în mâncare și medicamente, a permis ca 1113 dintre prizonieri să fie lăsați să plece. După toată treaba asta cu Statele Unite, Fidel s-a apropiat de Rusia în căutare de protecție. Iar mama Rusie a început să vorbească despre arme nucleare plasate pe teritoriul Cubei doar așa, pentru protecția securității naționale. Asta în timp ce americanii impuneau embargou comercial complet împotriva țării romului. Și te mai miri de ce sunt oamenii ăștia în stadiul în care sunt. Și iar mă gândesc la bunică-miu cum aștepta americanii să vină să ne salveze. Și cum mama Rusie e aci, la o aruncătură de băț. Hai că mă ia cu frisoane pe spinare. Schimb subiectul.
Hai să ne vedem noi de drum spre destinația noastră finală. Că mai avem ceva de mers. Noroc că Juan găsește benzină. Uaaaau, au băgat benzină. Nu vă povestesc de cozi. Oricum, asta cu statul la coadă în Cuba e sport național. Cum era și la noi, de altfel. Ce, am uitat când ne așezam la coadă la portocale și urlam să se dea mai puține să ajungă la toată lumea? Sau cum circulau mașinile cu soț un weekend și alea fără soț celălalt weekend? Sau cum luam pâinea pe cartelă? Eu nu am uitat. Mă duc să îmi iau o înghețată din asta cubaneză ca să îmi amintesc de Polar.