Alergăm un apus pe plaja Ancon

Dacă tot am câștigat 3 ore de la mocăniță pentru că ne-am întors cu mașina, hai să prânzim în Trinidad. Îmda, părea un plan bun. Numai că suntem într-o tabără de fotografie. Deci suntem mai degrabă disperați după cadre decât după mâncare. Iar luăm străduțele la puricat să nu care cumva să ne fi scăpat ceva, vreun detaliu, vreun grilaj, vreun copil, vreun cal, vreun cuplu de copii îndrăgostiți care se sărută zgomotos, lipiți de pereții colorați ai caselor. Nu numai că nu mă deranjează că ne-am întors pentru încă vreo trei ore în oraș. Sunt de-a dreptul încântată. Încă un pic de culoare. Încă un pic de cai plimbându-se printre clădiri în care s-a trăit istoria. Reușim ceea ce nu am reușit cu o seară înainte: intrăm în Turnul Clopotului din Iglesia y Convento de San Francisco. Ia, mă, să vedem dacă chiar e așa fain cum zicea toată lumea!

Am dat 1 CUC și m-am pus pe urcat. Nici nu am băgat în seamă Muzeul Național al Luptei împotriva Bandiților (o treabă legată de Fidel, Che, Cienfuegos împotriva dictatorului Batista; și despre debarcarea eșuată din Golful Porcilor). M-am apucat direct de urcat scări. Și m-am oprit peste tot pe unde puteam să îl strecor pe Sonică pentru imagini de sus ale străzilor inundate de pasteluri. E interesantă și abordarea de sus. Numai că se pierd detaliile alea care transformă locul ăsta în “bun de fotografiat din orice unghi”. Cineva zicea că mai bine mă urcam în Palacio Cantero, că priveliștea e mai faină. Altcineva mă certa că ora 14 nu e oră să fotografiezi din niciun turn. Na, bun, se prea poate. Asta avem, cu asta defilăm: fotografii cu Plaza Mayor, cu acoperișurile roșii ale caselor, cu rufele întinse la uscat pe casă, cu străzi ce par că dorm, deranjate din când în când de câte un taxi tras de cal.

Bine, dă-te jos şi vezi ce mai găsești. Păi, tot rătăcind cu ochii lipiți de căsuțele alea la al căror preț mă tot gândesc, dau în două minute în Plazuela del Jigue (nume dat de copacul acacia sub care a fost celebrată prima slujbă catolică din Trinidad). Eu m-am dus că m-au atras niște desene de pe o fațadă. Se pare însă că aveam de-a face cu una dintre cele mai vechi piețe ale orașului colonial. Și locul unde există și Bodeguita del Medio. Da, numai că azi vrem musai să vedem cum e La Botija, un restaurant despre care am auzit numai de bine. Până să intrăm, mai stăm o oră să surprindem chipuri de cubanezi cu peretele galben al restaurantului drept fundal. Hai că suntem ceva… Răzbește foamea. Mi-am luat o mâncare specifică locului: un burger cu ceva banane prăjite. Și o Cristal. Ca să fie treaba treabă. Sau măcar să salveze berea treaba cu tradiționalul.

După un festin ca la carte, am luat-o agale spre pensiune de unde avea să ne culeagă Juan. Doooamne, abia acum văd ce înseamnă de fapt orășelul ăsta. Toate restaurantele de familie sunt deschise. Toate magazinele care vând diverse au deschis ferestre și uși. Nu seamănă cu liniștea pe care am surprins-o noi în fiecare dimineață la răsărit. E furnicar. E zumzet. De turiști și localnici. Nu pot să zic că îmi displace. Numai că m-ar căpia să stau în așa vuiet mai multe zile. Hai repede să ieșim din oraș, Andreea, ca să nu îți faci creieri țăndări că doar ce îi mai reparași nițel. Păi și unde să mai mergem? Că e și cam cald… Soarele are un tupeu fantastic azi, nu iartă pe nimeni. La munte am fost ieri nițel și nici nu te-ai dat cu tiroliana. Hai la mare că ş-așa îți place ție maxim să te prăjești ca peștele în tigaie când pe-o parte când pe alta. Ok, Ancon să fie!

În vreo 20 și un pic de minute depărtare de Trinidad se află minunăția asta cu nisip alb și mare în nuanțe diferite de albastru. La intrare o mini pădure de mangrove. Hmmm, seamănă cu ficusul. Ici colo e legat câte un hamac pentru cei care deja s-au prăjit și vor să sforăie la umbră. Tot aici vin și ăștia pasionați de scufundări și de recifuri de corali că se pare că aici ar fi unul grozav. Nu sunt nici una, nici ailaltă. Caut umbra unui palmier. Să stau așa și să mă uit la mare. Suntem doar vreo câțiva rătăciți. Pentru că nu am rămas la intrarea pe plajă, am mers nițel pe nisip să ne dezmorțim oasele. Dau cu ochii de copiii care în seara cu salsa au fost un spectacol pentru mine. Au venit cu bicicletele. Na, nu e mult să dai la pedale 12 km. Mai interesant va fi să se întoarcă în oraș că dau numai la deal. Eee, lasă, sunt tineri și subțirei. Și, la cum se mișcau pe ringul de dans, sigur sportivi.

De nicăieri apare un domn care vrea să ne vândă ceva. Bine, fie, o să beau o Piña Colada. Până își dă soarele hainele jos și se scufundă în mare. Mai ascult liniștea. Și valurile. Și, din când în când, câte o poveste spusă de colega mea de nisip. E bine. Picioarele se odihnesc, Sonică refuză să mai scoată nasul din culcușul lui, mintea e în pauză, romul din cocktail își face treaba bine. Începe spectacolul apusului. Până să mă pregătesc eu, deja e gata. Se lasă întunericul peste mare. Apoi peste plajă. Și peste noi. Hai să ne întoarcem să mai apucăm două trei povești în curtea cu banane. Bine, dar numai două trei că mâine dimineață se pleacă la 5. Vaaai, ce surpriză! N-aș fi zis…

Am și uitat că e ultima seară în Trinidad. Nu mă pot gândi la plecare fără să fiu nițel tristă. Nuvia și părinții ei nu îmi ușurează nici ei plecarea. Tatăl ei îmi spune de fiecare dată când mă vede: “tu nu pleci. Poate să plece grupul, însă tu rămâi. Te facem cubaneză, te ținem aici la noi în casă.” Îi răspund sincer: “dacă rămân în Cuba, într-o săptămână sunt în închisoare, cu tot cu gura mea cea mare.” Plec de la Nuvia cu un sentiment extrem de ciudat, de parcă m-aș despărți de unii dintre ai mei. Îi privesc părinții. Două chipuri blânde, marcate ici colo de experiențe dure de viață, părul alb ca vata de zahăr și ochii triști, însă vii. Fără să pot controla, îmi scapă o îmbrățișare așa cum le-aș da-o bunicilor mei dacă ar mai fi. Și fug repede în mașină. De teamă să nu mă trădeze lacrimile și să fugă pe obraji la vale. În mașină Luca doarme liniștit. Mă agăț de imaginea lui ca să pot pleca oarecum împăcată. Doooamne, cum a fost orașul ăsta și împrejurimile lui… M-aș întoarce și acum, așa, fără nici o pregătire și m-aș pierde pe străduțe flancate de căsuțe colorate!