Mai avem o zi de Trinidad și împrejurimi. O începem ca la carte. La 5. Mergem tot la pas pe străzi. Aș putea sta aici o lună fără să mă plictisesc. Din contră, mi-ar plăcea din ce în ce mai tare. Oricum, copiii deja îmi zâmbesc, localnicii mă salută. Sunt, practic, de-a locului. Am învățat fiecare încrengătură de străduțe. Cunosc casele după culori și gratii. Eee, să nu exagerăm, că nu prea aveai, Andreea, cum să le înveți într-o ziulică. Bine, poate nu chiar după culori dar, după azi, o să știu. Că am de gând și azi să îmi las tălpile masate de pietrele cubice de pe fiecare uliță din asta de-a lor. Da, numai că planul meu nu prea coincide cu planul pe care îl are Dan pentru noi. Mai întâi ne plimbă să surprindem oameni pe la casele lor. Pe urmă ne duce să ne luăm cartele de internet. Fac un pustiu de bine și ajut un coleg. Nu îmi trebuie net de aici, trăiască tata și Vodafone! Însă intru să iau o cartelă pentru un cocălător. Turiștii au o coadă separată. Dar au și ei restricții (nu pot cumpăra mai mult de 3 cartele pe zi). Mi se cere pașaportul. Și 1 CUC pentru o oră de Instagram și Facebook. Ce vrei, dependența se plătește!
Îi las pe colegi să își ia doza de drog în Plaza Carillo unde e un Wi Fi Spot și eu o iau agale spre Nuvia. Nu îmi iau mintea de la micul dejun ce sigur stă cumințel pe masa de sub banani. Deja încep să se deschidă și afacerile care își au sediul în căsuțele cu gratii: magazine cu suveniruri, bănci, paladaruri (restaurantele alea mici cu două mese în care stăpâna casei îți pune pe masă fix ce a gătit și pentru ai ei în ziua aia). Hmmm, interesant cum oamenii stau la coadă și așteaptă să meargă la bancă. Să depună CUC-ii pe care îi primesc de la turiști și pe care nu au voie să îi folosească pe piață. Și uite cum pierd oamenii, depunând CUC-i și scoțând CUP-i. E ceva statul ăsta cubanez… Aveam să aflu mai multe picanterii legate de cum și în ce fel se desfășoară lucrurile din punct de vedere afacere de la oamenii care chiar se străduiesc să trăiască din asta.
Cel mai la îndemână exemplu vine de la casele particulare. În 1997 Guvernul le-a dat voie cubanezilor să-și închirieze casele turiștilor. Acu’, facerea de bine… ceva cu mamă. Că doar nu era să nu câștige și statul ceva din toată treaba asta. Așa că fiecare casă particulară trebuie să plătească statului o taxă lunară, are sau nu turiști. Ia să vedem, cât să fie taxa asta? 20 de dolari? 50 de dolari? Nu, tată, 150 de dolari de camera. WTF? Stai puțin… adică pentru trei camere pe care le ai de închiriat turiștilor tu plătești lunar 450 de dolari? Păi de unde draci îi scoți dacă nu îți calcă nimeni pragul? Sau dacă e septembrie sau octombrie, luni moarte pentru turism în Cuba? Păi, Andreea, ne gospodărim, strângem în plin sezon, ne rugăm la Dumnezeu să avem clienți și mergem înainte. Și, ca să avem informația completă, cazarea într-o cameră dintr-o casă particulară costă undeva în jur de 30 de dolari pe noapte.
Avem parte de un mic dejun copios. Nuvia se dă peste cap să ne îndeplinească toate dorințele. Chiar dacă asta înseamnă să își consume rația pe următoarea lună. Și chiar dacă trebuie să se descurce să facă rost de produse suplimentare. Ne povestește puțin. Lucrurile stau puțin mai bine acum în Cuba decât în trecut. Doar puțin mai bine. Încă sunt probleme cu sărăcia, cu libertatea de mișcare, cu accesul la informație. Programele la televizor sunt… verificate; pot călători în Panama dacă trec de controlul din aeroport (e mai greu pentru cei care au familii plecate din țară că le e frică autorităților să nu fugă la ai lor); există solidaritate și a înflorit piața neagră a mărfurilor (normal, oamenii trebuie să trăiască). Despre Fidel… briliantă minte, ca a oricărui nebun al istoriei (se folosea de pretexte de ajutor acordat țărilor aflate în nevoie, de exemplu Angola, ca să mai scape de bărbații din țară că doar unde sunt mulți bărbați crește riscul de revoltă).
Aș sta așa să ascult povești care seamănă atât de bine cu ce s-a întâmplat la noi în vremea comuniștilor mult și bine. Ca să îmi dau seama cât suntem de norocoși, cum ne-a trecut glonțul pe la ureche, cum am fost pe marginea prăpastiei. Ca să învăț să apreciez acum-ul meu, cu tot ce vine el la pachet. E o lecție de viață cea pe care o primesc de la oamenii ăștia: dincolo de sărăcie și neajunsuri, cubanezii sunt extrem de veseli și pozitivi. Se pare că îi ajută și vremea. Și probabil și lipsa de informație. Sau poate doar așa e felul lor de-a fi. Văd asta inclusiv la Nuvia. La un moment dat mă încuraja ea pe mine când a văzut că poveștile ei mă întristează. Râde mult, cu tot sufletul. Și îmi spune că e bine. Că le e bine. Ce dacă muncește 8 ore la stat, pe urmă spală vase la un restaurant, mai apoi învață turiștii să danseze și mai pe seară sau în weekend face pe ghidul. Aaa, și normal, are grijă și de pensiune. Și de oaspeții ei de aici. Se descurcă.
Mă desprind de curtea cu banani. Avem o zi interesantă în față. Hai, repejor să nu pierdem trenul! La propriu. De fapt, mocănița. O să ne dăm cu mocănița pe calea ferată care taie Valle de los Ingenios și care a fost construită prin 1880 ca zahărul să poată fi trasportat spre Trinidad sau spre portul din Casilda. Cele două vagoane se umplu repede. De turiști. Bieții localnici nu prea mai au loc. Nu par să fie deranjați, cred că sunt deja super obișnuiți cu situația asta. Suntem așa de mulți că se mai adaugă un vagon. Ne punem în mișcare. Și începem să străbatem locuri rupte din calendarele de peisaje. Tuneluri printre copaci, poduri suspendate peste ape, moșii care arată mai bine sau peste care timpul și-a lăsat amprenta mai serios, copii care ne zâmbesc și aleargă după tren, cai care își văd liniștiți de iarba verde aflată în meniu și azi, gospodine care întind rufele proaspăt spălate, domni care meșteresc la diverse prin curte. Da, e o treabă și mersul cu trenul ăsta care oricum nu poate să alerge prea tare. Așa că ai timp să te bucuri și să îi vezi pe localnici acolo, în curțile lor, cu treburile lor zilnice.
După vreo oră și un pic, ajungem la jumătatea drumului. Fix unde am ajuns ieri ca să vizităm moșia lui Pedro Iznaga. Nu mai vrem dantele și broderii. Nu mai vrem nici trepte de urcat. Și nici legende ale locului. Așa că rămânem în tren și ne bucurăm de liniște. Și de câteva cadre numai bune cu lumini și umbre. Mecanicul e surprins să ne vadă rămânând pe loc. Ne cunoaștem deja. În schimbul unei sume modice, fiecare dintre noi a fost în locomotivă. Cred că a fost mai interesant pentru băieții din grup. Nu pot să zic că eu am fost așa dornică să conduc ăl pufăitor. Mie mi se păreau interesanți oamenii și peisajele. Și pe loc stând, am mai descoperit câte ceva legat de localnici: fie că îi vedeam coborând din autobuzul lor cu față de tractor care îi întorcea de la muncă, fie că îi vedeam întorcându-se de la oraș, fie că îi vedeam cum își conduc iubitele cu calul la vreo treabă în satul vecin. Doamna cu taraba de fructe și legume e tot unde era și ieri. Hai că pare că zilele sunt destul de asemănătoare și pe aici.
Ne mișcăm din nou. Traversăm câmpuri unde oamenii lucrează la ceva tutun. Depășim nu repede călăreți ce își văd de drumurile lor prăfuite și de caii lor subțirei. Puf, puf, puf, puf, pufăie ca un moșneguț trenul nostru. Răsuflă ușurat și prelung când ajungem la FNTA (Frente Nacional de Trabajadores Azucareros), stația finală. Pe peron, un restaurant. Hai lasă că m-am dumirit eu cum e cu restaurantele aici. Stai, mă, că de fapt e ca o terasă. Cu guarapo. Nu, mersi! Lasă că mă duc să văd dacă e ceva prin satul ăsta. Sau ce-o fi el. Dau peste oameni care se odihnesc în spatele casei. Și copii care se întorc de la școală. Un muncitor ars de soare își mână boii acasă. Face echilibristică în căruța lui ce seamănă a șaretă. Un alt localnic, la bustul gol ca să scape de căldură, își duce calul la adăpat. A venit și autobuzul care transportă cubanezii dintr-un sat în altul pe valea asta: are patru roți și un cal putere. Ah, dacă aș avea CUP-i mi-aș lua un Cristal, cald probabil, de la Punto de Venta no 111 din rețeaua Agricultura Urbana. Nu, de la bar nu vreau.
De ce-oi fi venit eu cu rucsacul gol în locul ăsta? Aici era numai bine de dat diverse copiilor. Par cei mai în nevoie de peste tot din Cuba. Aici ajung turiști doar dacă mocănița nu se duce spre Finca Guachinango. Așa că locul este autentic, neatins încă de chestiile comerciale. Și oamenii sunt zâmbitori fără interes. Și extrem de sinceri. Trenul pornește înapoi spre Trinidad. Nu cu noi în el. Noi plecăm cu Juan, care ne așteaptă să ne mai ducă într-un loc ce nu trebuie ratat dacă tot am ajuns la aproape 10.000 de kilometri depărtare de București. Mecanicul ne salută cu un șuierat prelung. Și mocănița se pierde într-un nor de praf. Bine, hai să plecăm și noi!
