E nevoie de ceva adrenalină în vacanța asta, că prea suntem moși. Cred că așa a zis Dan când a luat hotărârea să ne ducă să ne dăm cu tiroliana. Mă rog, unii ne-am limitat să bem câte un ceva și să privim munții. Or fi Escambray? Așa ar trebui. Doar suntem între Trinidad și Sancti Spiritus, deci ar trebui să fie Sierra de Sancti Spiritus. Pe drumul ce leagă Trinidad de Manaca Iznaga, ne oprim într-un mirador, unde băieții își iau porția de adrenalină. Eu rămân la munți și la un guarapo. E cam dulce pentru gustul meu. Dar îl dau pe gât, înainte să se apuce să fermenteze. “Rapido, rapido”, mă tot îndemna domnul priceput care l-a stors din trestia de zahăr, folosindu-se de o mașinărie veche. Pare să fi făcut asta toată viețișoara lui. Ceea ce nu e neapărat exclus. Suntem doar în Valle de los Ingenios, locul unde mai mult de 30.000 de sclavi lucrau pe plantațiile de trestie de zahăr și în fabricile care produceau aurul alb. Cu ajutorul lor, în secolele 18 și 19, valea asta era capitala mondială a zahărului, asigurând o treime din necesarul de zahăr la nivel mondial. Mă rog, și acuși mai există plantații de trestie de zahăr și câteva făbricuţe unde trestia este transformată în dulcegăria aia albă. Poți chiar să dai peste mașinăriile folosite pe vremuri în fabrici, peste barăcile sclavilor, peste conacele moșierilor plini de bănet.
Aaaa, păi hai să mergem să vedem și noi o moșie din asta! Că prea ne uitam cândva la Sclava Isaura. Ce dacă aici nu e vorba despre cafea! Și duși am fost. Spre Iznaga. Să vizităm ce a mai rămas din moșia unuia dintre cei mai lipsiți de scrupule fermieri ai secolului 19. Pare un sat. De cum coborâm din mașină, dăm de fețe de masă brodate, întinse pe sfori întru prezentare posibililor clienți. Hmmm, strategie de marketing bunicică: e o zonă în care bate vântul mai mereu, fluturând marfa direct în ochii musafirului. Din loc în loc, coșuri cu păpuși confecționate din material textil, cârpe mai pe românește. Uuuu, mă duce cu gândul la ceva vodoo. O tarabă cu ceva fructe și legume reprezintă probabil piața din sat. După vreo câteva zeci de pași dăm de conacul înconjurat de un gard alb, pitic. Carevasăzică, de aici își veghea moșierul afacerile! Clădirea este, cum altfel, colorată, ferestrele-i sunt protejate de gratii, curtea îi e plină de palmieri și flori. Și tot în curte șade cuminte și clopotul care era pe vremuri atârnat în clădirea vecină. Acuși în conac este un restaurant se pare, deși nu am văzut pe nimeni intrând. Toată lumea e atrasă de turn.
E înăltuț. De vreo 44 de metri. Doar trebuia să folosească drept loc de unde puteau fi supravegheați sclavii. Aleea care duce la el este flancată de tarabe pline de diverse ce ar putea juca rol de suvenir: cămăși sau fuste din in, mărgele, pălării din paie, fețe de masă brodate. Se negociază. Dar nu acum. Când ne întoarcem. Că acum ne-am luat avânt ca să urcăm scările înguste și abrupte de lemn. Vrem să vedem dacă chiar se vedea de sus până hăt departe, cât ținea moșia. Și urcăm. Și iar urcăm. 136 de trepte. Mai facem o fotografie a barăcilor care sunt acum în ruină. Mai urcăm un set de scări. Mai facem o fotografie cu întreaga vale. Se aude un tren. Ups, hai repede să îl prindem și pe el în poză! Trece târâș grăpiș printre copaci și oprește în halta din sat. Ne vedem de urcuș. Vrem să ajungem până acolo unde era atârnat clopotul care anunța începutul și sfârșitul zilei de lucru pentru sclavi, și, dimineața, la prânz și seara, orele de rugăciune către Sfânta Fecioară. Și tot de aici se dădea alarma în caz de incendiu. Sau dacă vreun sclav evada. La un moment dat a fost chiar cea mai înaltă construcție din Cuba. Se pare că măreția turnului avea de-a face și cu locul moșiei în producția de zahăr. Na, fiecare moșier își gâdila orgoliul după posibilități…
Coborâm. E puțin mai ușor la vale. Unii colegi rămân să negocieze diverse. Eu mă mai plimb nițel. Ulițele sunt goale. Par părăsite. Doar vreo două, trei fete care se întorc de la școala din sat. Înseamnă că nu sunt încă în clasa a 8-a, atunci ar fi venit de la liceul din Trinidad, în sat existând școală doar pentru clasele 1-7. Două doamne cărunte stau la povești de sub umbrelele cu care încearcă să se apere de soarele care mușcă fierbinte. Un băiețel îmi face cadou o lăcustă făcută din trestie de zahăr. Hmmm, aș cumpăra o pălărie de la el ca să nu-i rămân datoare. Însă nu am cum să o transport înapoi acasă. În plus, mi-am luat pălării de peste tot din lumea asta. Și zac aruncate într-un dulap. Mai bine îi fac și eu un cadou. Am doar niște bomboane și nişte gumă de mestecat. I le întind oarecum rușinată de puținul pe care i-l dăruiesc. I se luminează ochii și îmi dăruiește un zâmbet cât fața lui. Ooo, Doamne!
Ne mai oprim la o fostă moșie ca să vedem care era treaba cu distileriile de rom: San Isidro de los Destiladeros. Are cam aceeași structură ca și moșia din Iznaga: conacul sau casa moșierului, barăcile sclavilor, turnul de supraveghere. Turnul de aici nu mai este atât de înalt, are doar 14 metri. În schimb, aici mai sunt și încăperile în care se prelucra trestia de zahăr. Se pare că aici se păstrează cel mai bine sistemul alcătuit din cinci cazane unde era transformat sucul de trestie în rom. Nu am mai intrat în nicio clădire. M-am plimbat prin curtea imensă ca să respir aer curat. Am căscat gura la florile care împodobesc curtea. Mi-am imaginat moșieri călare, bătând drumurile prăfuite ca să își controleze muncitorii care, inițial, erau cubanezi. Numai că, odată cu venirea coloniștilor europeni au venit și bolile cărora cubanezii nu le-au rezistat. Așa că moșierii au început să aducă forță de lucru din Africa. Și să lucreze cu sclavii plantațiile. Mână de lucru ieftină și supusă. Folosită sub forma sclaviei până în 1886. Hai că nu îmi place unde mă duce povestea asta. Mai bine mai stau la povești la umbră cu Juan și cu colegii care terminară de fotografiat.
Oricum, nu poposim mai mult de un ceas și-un pic aici. Că vrem să ajungem la un apus pe care să îl surprindem din Turnul din Iglesia y Convento de San Francisco cum acoperă Trinidad. Nu, n-am ajuns. Că, odată intrați în oraș, ne-am pus pe analizat case, oameni, cai, oameni pe cai, fete care se întorc de la școală, am făcut un selfie umbrelor noastre, chestii din astea de obsedați de fotografii. Așa că am ajuns cinci minute după ce puseseră zăvorul la poarta turnului. Ne-am văicărit noi p-acolo, am încercat-o și p-aia cu “dar deschideți poarta, turcii mă-nconjor”. Nimic. Doamna paznic insensibilă. Lasă, nu-i nimic, vorba lu’ nepo când face vreo boacănă. Mai încercăm și mâine. Acuși o luăm la pas să vedem ce face orașul seara.
Păi ce să facă… Un domn îmbrăcat în costum stă pe un scaun în fața casei lui și face bani de la turiștii care vor să îl fotografieze. Normal. Casa lui e fix pe străduța ce dă în Plaza Mayor. Așa că are balta pește. Sau, mă rog, turiști gata să plătească orice preț pentru un cadru cu elegantul cu trabuc. Nu mă opresc. De zgârcită, nu că m-aș fi gândit că omul nu e deloc autentic. Mă opresc, în schimb, la un cântăcios la chitară. Stă pe treptele Bisericii Sfintei Treimi. Și e scăldat în lumina caldă a soarelui dormitând. Cântă ceva. Îndrăznesc să răspund la invitația pe care mi-a adresat-o din priviri. Mă așez lângă el. Începe să îmi povestească. Din viața lui. E un trubadur. Un artist. Care nu și-a putut găsi locul. Neîmplinirea din viața personală o acoperă cu cântec. Și cu poveștile celor care se aşează câteva minute lângă el, întrebându-l de sănătate.
În diagonală, câțiva domni și-au scos masa la poartă și au încins un joc de domino. Nu îi deranjează vacarmul de reggaeton, bătăi de tobe și muzică tradițională care se înalță din restaurantele ce și-au deschis ușile pentru clienți. Nici zecile de oameni așezați pe trepte lângă Casa de los Conspiradores în căutare de rețea pentru a-și folosi cartelele de internet atât de greu obținute. Iar turiștii care încep să își facă apariția în valuri valuri de pe străzile care urcă spre Plaza Mayor fac deja parte din peisaj, așa că nici atât nu îi vor distrage de la momentul lor de relaxare. Oamenii noștri își văd de piese, de caietul pe care este trecut scorul, de ciondănelile inerente fiecărui jucător care se aprinde pe măsură ce înaintează în joc. Nu îi deranjează nici măcar aparatele foto care turuie mereu pe lângă ei. Pe deasupra lor. Printre piesele lor. Ah, cât îmi place seara asta! Cred că asta era Cuba pe care o căutam.
Staaai! Că mai e din zi. Mai întâi mâncăm. O Ropa Vieja la ea acasă, un fel de tocăniță acrișoară cu ceva cărniță de vită. Și ascultăm un cântăcios care ne face serenade. Suntem doar noi în Casa Rifat. Nu sunt foarte atentă care e treaba la masă. Sunt ocupată să mă joc un pic cu Luca. Așa că ne așezăm doar cât să mâncam nițel. În rest, alergăm și ne ascundem. Îmi place să îl aud râzând cu poftă. Îmi trece de dorul de nepo’ ale mele. Tot cu el am stat și în timp ce colegii și-au unduit trupșoarele nițel într-un bar unde lumea se înveselește cu cocktailuri și cu salsa. Faină atmosfera, babă eu. Oamenii dansau p-acolo, muzicuța era numa’ bună să te facă să miști las cadenas, eu moleșită și adormită conform vârstei. Noroc că am luat-o din loc după o bere și-un Cuba Libre. Da, da, știu, băuturile de obicei nu se amestecă. Lăsați, locația o cerea. Nu, nu mi s-a făcut rău. Nu mie…