Am ajuns în Trinidad. E beznă. Deja întunericul a pătruns fiecare străduță pietruită. La lumina slabă a becurilor aflate în cap de stradă se poate vedea și nu prea minunăția asta de oraș atât de căutat de turiști. Chiar așa, Andreea, ai zis că tu nu prea vrei în locuri turistice. Păi ş-atunci, ce cauți în Trinidad? Dooooamne, păi pentru mine Cuba înseamnă Trinidad, nu Havana. Casele alea pe care le-au construit coloniștii spanioli la mijlocul secolului 19, colorate ca niște bomboane, caii ale căror potcoave răsună sacadat pe piatra de pe ulițe, claxoanele bicicliștilor plecați cu treburi, glasurile vânzătorilor ambulanți, dansatorii de salsa și flirturile lor, elevele în uniforme suficient de scurte ca să lase la vedere picioare lungi, tractoarele care își văd liniștite de drum, obligând mașinile de epocă să le facă loc pe străzile înguste. Cum aș fi putut oare să pierd amestecul ăsta atât de interesant?
Și am avut dreptate să îmi doresc să ajung aici. Nici nu am coborât bine din mașină, nici nu am dat bine cu nasul de mirosul de pește prăjit al străzii că am știut că sunt unde trebuie. Am ajuns la Nuvia. Aici vom dormi următoarele nopți. Aici va fi locul în care eu am să mă întâlnesc cu bunicii mei cubanezi. Înainte să intrăm în casă, ne întâmpină un domn în vârstă, bucuros de oaspeți. Și marcat de experiențele prin care viața l-a purtat. A început să ne povestească încă înainte de a intra. Era clar, se va lăsa cu destăinuiri. Multe. Și poate nu toate atât de vesele. Îl văd pe bunicul meu și poveștile lui despre război și perioada cât a stat pe front. Inevitabil, îmi dau lacrimile. Am o sensibilitate aparte pentru categoria asta de oameni care îmi amintesc de copilăria mea. Staaaai, că nici nu ai intrat bine! Mai așteaptă puțin măcar înainte de a te da sentimentelor definitiv!
Nuvia ne întinde masa. Cred că a fost cea mai grozavă cină din toată excursia mea. Probabil a avut legătură și cu ceea ce am mâncat, însă cel mai important a fost sentimentul de a te simți acasă, cu familia. Am cunoscut-o și pe mama Nuviei, bunica mea din Cuba, o femeie extrem de harnică și de activă în ciuda vârstei. Este totalmente opusă soțului, râde mult, îmi spune că poate și datorită faptului că nu a trecut prin experiențe atât de dureroase ca omul ei. Aveam să stau la povești cu fiecare dintre ei și aveam să aflu istorii asemănătoare cu cele trăite de bunicii mei în țară: detenții pe motive politice, confiscări de gospodării pe motive de preferințe politice, vieți pierdute din cauza unei răzvrătiri împotriva sistemului, lupte pentru supraviețuire într-o țară unde pereții au avut și încă au urechi, rezistența la frustrarea rezultată din impunerea limitelor de tot felul (de la mâncare până la libertatea de a circula în afara țării).
Casa Nuviei este ruptă dintr-un vis: camerele înalte se deschid către o curte interioară în care bananii ne vor fi umbră dimineața la micul dejun și ne vor fi adăpost dacă ploii i-ar veni vreo idee. În camera care dă spre stradă este și un televizor unde aveam să îl găsesc pe bunic în fiecare seară, gata să își spună povestea de fiecare dată când cineva îi acordă răbdare și timp. Are nevoie să vorbească. E ca un monolog eliberator. O etapă din procesul de vindecare a rănilor care încă supurează. L-aș lua în brațe. Dar nu de asta are nevoie el. Cred că mai degrabă asta e nevoia mea. De puține ori în viață am fost generoasă. Aici, însă, îmi dau seama că e mai importantă nevoia lui de a se răcori decât a mea de a-l obloji. Așa că tac. Și ascult povestea vieții lui. Care e tristă. Și plină de lupte. Și mă străduiesc să nu mă jelesc. Că nici asta nu l-ar ajuta.
Seara trece repede. Cu timpul împărțit între bunici și noul meu prieten, Luca. Și cel mic vrea să îmi arate lucruri. Și să îmi povestească despre Spiderman. Și despre verișorul lui cu care se joacă acasă. Și despre grădiniță. Vorbește repede. Mă străduiesc să țin pasul cu el. Am făcut o înțelegere: o să aibă răbdare cu mine și o să mă corecteze pentru că nu îi vorbesc limba atât de bine pe cât aș putea. Mă oprește uneori și mă corectează: Andreea, no se dice bonito, se dice chulo! Și râde. Mult. Și îmi place să îi aud râsul sănătos, zgomotos, sincer, care vine din interior și izbucnește ca un foc de artificii. Ce chestie ciudată: mă încarc și caut și tristețea bunicului și veselia copilului de nici 5 anișori. Trecut și viitor. Prezentul este la masa întinsă sub banani. Unde Juan spune și el povești. Cu speranță uneori. Cu răzvrătire alteori. Mereu preocupat ca alor lui să le fie bine. Ca țării să îi fie bine. Îmi place Trinidad. Deocamdată doar datorită lor, oamenilor.
Cu noaptea în cap, când nu se luminase de ziuă, nici nu cântaseră cocoșii, am plecat la pas să descoperim orașul, înainte ca străzile să fie cotropite de turiști și localnici. Roz, verde, albastru, galben, roșu, portocaliu, turcoaz, bleu, verde ou de rață, cărămiziu. Nu, nu sunt culorile de pe paleta lu’ nepo ale mele. Sunt culorile caselor care stau de-a dreapta și de-a stânga străzilor deasupra cărora păianjeni uriași par a-și fi ţesut toți pânzele în același timp, în același loc. Sunt de fapt, fire electrice țesute prost de compania electrică de stat. Poate și de-asta curentul pică atunci când ți-e lumea mai dragă. Depășim un tractor parcat pe marginea drumului. Apoi o mașină de epocă ce strălucește de curățenie. Am pierdut un coleg. S-a oprit să cumpere o pâine. O împarte frățește cu tot grupul. Începem să ne trezim. Și noi și localnicii. Care o iau agale care încotro are treabă azi.
Casa Nuviei este destul de aproape de centru. Mă rog, orașul nu e chiar așa mare. Așa că ajungi repede de oriunde în oriunde. Deocamdată noi ne oprim în Plaza Mayor, sufletul orașului. De fapt, mai toate străzile din Trinidad urcă spre locul ăsta. Așa că, dacă vrei să te rătăcești, nu ăsta e locul potrivit. Clădirile din piață au fost, cum altfel, ale spaniolilor. Îmda, însă nu ale oricăror spanioli, ci ale celor care au făcut averi frumoase din plantațiile de trestie de zahăr. Umblă vorba că unii făceau și comerț cu sclavi. În fine, treaba lor. Oricum, tot acolo unde mergem toți s-au dus și ei. Măcar a rămas ceva în urma lor. Locul ăsta care mă face să mă simt ca la 1800. Mă rog, cum cred eu că se simțea lumea la 1800. Aștept să iasă vreo domniță cu ceva rochie înfoiată din vreo casă din asta. Nu se întâmplă. Ies însă copii care pornesc spre școală. Fete frumușele care își etalează tinerețea și dezinvoltura, băieți șugubeți care ne zâmbesc șmecherește când trec pe lângă noi, puradei duși de mână de părinți.
Piața este inundată de oameni din toate părțile: dinspre Muzeul de Istorie, dinspre Palacio Brunet, dinspre muzeul de Arheologie. Fiecare își vede de drum. Noi suntem singurii care ne oprim. Ca să admirăm nițel cum începe soarele să mângâie Biserica Sf. Treime, cum în ușa La Casa de los Conspiradores un băiat își sărută fata pe care a adus-o la muncă pe bicicletă, așteptăm să vedem dacă bate clopotul din Turnul ce aparține de Iglesia y Convento de San Francisco. Mai dăm o tură cu privirea pentru că în piața asta pare că s-au strâns toate frumușelele în ale arhitecturii: casa de los Sanchez Iznaga cu ferestrele protejate de grilaje și cu o prispă elegantă cu coloane subțiri, împrejmuită de un balcon din fier forjat; casa de Aldeman Ortiz, locuința unui fost primar și gazdă pentru La Bodeguita del Medio din Trinidad, la fel de frumușică (ușa de la intrare are alte două uși mai mici decupate în ea, ferestrele mari protejate de gratii, acoperișul roșu din teracotă susținut de stâlpi de lemn). Se vede și o bucățică din Palacio Cantero, una dintre cele mai mari clădiri din zona acestei piețe.
Ne-am pus în mișcare. Să vedem ce mai găsim acum cât e lumină numai bună de fotografii. Bine am făcut! Am dat peste un domn care își savurează țigara liniștit. Gata, pe el! Ne așezăm toți și începem să îl fotografiem din toate unghiurile. Colegul lui de viciu a ieșit din ecuație și acu’ îl aud cum râde de vedeta noastră: “o să apară la televizor, poate și în reclame, ia uite la el cum pozează!” Cred și eu. Când s-o fi văzut el cu atâtea tunuri îndreptate spre el… nu stau prea mult aici. Mă mut. Mai descopăr o doamnă ieșită pe prispă să își admire vecinii care trec la muncă. Două vecine doar ce au terminat de băut cafeaua împreună și merge fiecare la casa ei, probabil să se schimbe de pijamale. Un călăreț trage după el 4 cai: e clar, are turiști ce trebuie plimbați. Un biciclist a venit să schimbe ceva ce are în plus pe acasă pe o sticlă de lapte (aveam să aflu că nu au dreptul să cumpere lapte de la stat decât cei care au copii mici acasă sau cei care au probleme cu stomacul, restul procurându-l de pe piața neagră). Doi prieteni stau pe scara de la intrare și pun la cale ziua. Sau lumea. O doamnă, cu tot cu Tweety al ei de pe bluză, sprijină un perete verde (she can’t take it anymore e declarația ce stă scrisă pe bluză. Pe chipul ei se citește parcă altceva).
Înainte să pornim spre aventuri prin împrejurimi, ne cumpărăm miere. De mango. Pentru cei de acasă. Sau pentru noi. Sau ca să ajutăm economia Cubei. Sau mai degrabă pe oameni. Dintr-o căruță mai șaretă așa, un localnic mă atenționează. Cât pe ce să îl încurc. Noroc că mă ocolește. Se oprește într-o intersecție și se pune pe vorbit la telefon. Probabil ca să afle încotro s-o ia. Până să îl fotografiez, mă întrerupe o doamnă. Mă întreabă dacă nu am ceva să îi dau pentru copil: poate un tricou, poate ceva rechizite, poate o gumă de mestecat. Scot ce am în rucsac. Nici nu știu dacă e mama vreunui copil sau este pur și simplu o doamnă ce se va folosi de cele câteva pixuri și carioci ca să facă rost de bani. Nici nu mai contează…
