315 km. Atât aveam de parcurs ca să ne mutăm locul de campare. Hai că nu e chiar așa o tragedie! Mie îmi place să mă plimb cu autocarul. Mai ales prin țări pe unde nu am mai fost. Îmi place că avem o caşcarabetă mai mică, nu ditamai hurdughia. Așa o să ne strecurăm mai repede pe drumuri cubaneze. Că nici nu știu cum or fi șoselele pe aici. Ia uitați-vă câte griji, de zici că eu sunt șoferul! În plus, nici cu nasul lipit de geam nu știu cât o să stau. Că, de cum m-am urcat în mașină, mi-am făcut un nou prieten. Pe Luca. Are vreo 4 ani. Îmi amintește de nepo ale mele. La început, vorbește și nu prea cu mine. E adevărat și că spaniola mea încă mai lasă de dorit. Dar am știut că el se va transforma într-o super amintire și că îmi va fura o bucățică de suflet. Îl las să doarmă, liniștită la gândul că avem 7 zile pline să ne împrietenim. Iar eu îmi lipesc nasul de geam.
Drumurile sunt bunuțe. Nu mă zgâlțâie nici o groapă. Se circulă bine, fără ambuteiaje sau haos. Normal, Andreea, că nu e balamuc. Cine are mașină în Cuba? Cei care lucrează cu turiștii. Și mai marii de la putere. În rest, ce să facă omul de rând cu mașina când benzină găsești din joi în doi? Aveam să văd asta în săptămâna următoare când Juan, ghidul și șoferul nostru, tot încerca să găsească și să facă rezerve ca să nu rămânem în câmp. Îmi explică procedura: vine benzina în stație; mai întâi alimentează membrii Guvernului; apoi cei care lucrează în transportul de mărfuri; pe urmă cei care lucrează în transportul de persoane; dacă mai rămâne ceva, poate să meargă și cubanezul de rând. Bun, deci așa se explică lipsa mașinilor de pe stradă. Și tot acum înțeleg și de ce să călătorești în Cuba între orașele mari e destul de interesant: există niște autobuze care te duc dintr-un loc în altul, însă nu sunt chiar așa dese; trenurile, acolo unde există cale ferată, sunt poate un pic mai rău decât ale noastre (un drum Havana – Santiago de Cuba sare lejer de 24 de ore, e adevărat că vorbim de peste 800 de km).
Ne oprim într-o benzinărie. Și intrăm, ca orice român, în căutare de sandvișuri la supra preț și de o cafea omv-istă pe care lași juma’ de salariu. Ne lovim de gol. Rafturile sunt goale. Ba nu, sunt ceva sticle de rom. Și câteva înghețate rătăcite într-o ladă frigorifică. Și cred că am văzut și niște biscuiți. Și Cristal, berea lor. Pe tine, europeanul care doar întinde mâna și are la dispoziție toate porcărioarele de ronțăit sau de băut, te lovește în plin imaginea. Ei, oamenii Cubei, sunt obișnuiți. Li se pare firească lipsa diversității. Da’ ce zic eu diversitate? Li se pare firească lipsa. Ideea e că nici benzină nu este. Bun, și atunci pentru ce mai sunt deschise benzinăriile? Păi nu prea sunt. Destul de des am văzut obloane trase. Folosim toaleta, ne luăm câte o înghețată ca să ne amintim de Polar și ne vedem de drum.
Trecem pe lângă camioane pe care le vedeam prin filmele făcute prin anii 60. Și pe lângă căruțe. Și bicicliști. Și apar și cubanezii călare. Buuun, deci așa se deplasează. Începe să îmi placă din ce în ce mai mult. Normal, am ieșit din balamucul orașului. Eee, stai, nu te bucura înainte de vreme. La jumătatea drumului pe care îl avem de parcurs, ne oprim în Cienfuegos. Vreme de câteva ceasuri, aveam să ne plimbăm pe străzile din jurul parcului Jose Marti. Străzi perpendiculare pe bulevarde, clădiri cu coloane, digul, portul, străduțele de lângă parc pline cu tarabe ce vând suveniruri, toate m-au ținut ocupată și m-au ajutat să înțeleg chestia asta cu “perla sudului”. Orașul a fost ridicat de francezi, chiar dacă primii ajunși aici au fost spaniolii. Și s-au pus francezii pe treabă: și-au suflecat mânecile și au început să planteze diverse, folosindu-se de pământul fertil. Domne, și făcură ce făcură, și îi duseră vorba orașului de port comercial, de unde poți să cumperi liniștit trestie de zahăr, cafea, mango, tutun.
E ușor să te plimbi prin orașul ăsta. Parcă ești într-un caiet de matematică. Străzile sunt drepte și paralele. E greu să te rătăcești. Cele mici sunt calles și merg de la nord la sud, cele mai mari sunt avenidas și merg de la est la vest. Bun. Pornesc fără un scop anume. E adevărat că în parc am văzut majoritatea obiectivelor turistice: Arcul de Triumf, singurul din Cuba, Teatrul Tomás Terry, Palatul Ferrer, Catedral de la Purísima Concepción, Palatul Guvernului. Fiecare are istoria lui. Pe mine m-a atras, ca de obicei, arhitectura clădirilor. Și culorile. Și pe urmă oamenii care vindeau suveniruri pe străduța care pleacă de lângă parcul Jose Marti și coboară spre Muelle Real, adică digul pe care avem să mă plimb și eu cu Sonică, în căutarea imaginilor de care auzisem că sunt spectaculoase. E adevărat că lumea zice de apusuri. Iar noi am ajuns în zonă pe la 2, în plină amiază.
Am ajuns preț de câteva minute și pe Paseo de Prado, principala stradă din oraș, cea care se transformă în Malecon atunci când ajungi spre Golful Cienfuegos. Clădiri colorate, mașini colorate, cubaneze îmbrăcate în haine colorate. E forfotă. Lumea merge care încotro. Aș mânca o înghețată sub palmierii ăștia din zona pietonală unde seara sunt sigură că se cântă și se dansează. Mă descurajează coada de la gelaterie. Intru, în schimb, într-un magazin așa zis pentru turiști. Pringles. Și rom. Atât. E bine, facem economie. Mai bine mă mai plimb. Mi-ar fi plăcut să ajung să văd tot cartierul ăsta, Punta Gorda, unde înțeleg că dai peste case cum nu te-ai aștepta să vezi în Cuba. Mă rog, nu cred totuși că mi-ar plăcea să văd altceva decât autenticitate. Eee, atunci mai cască gura la copilele care se întorc de la școală, în uniformele lor colorate, cu unghiile lor perfect făcute. Sau la bătrâneii care își savurează liniștiți trabucurile pe băncile de sub palmieri. Ce amestecuri ciudate…
Nu mai avem timp pentru Palacio de Valle, deși cred că ar fi fost interesant de văzut o clădire cu influențe islamice într-un oraș cubanez. Rămâne pe data viitoare. La fel și flamingo roz din Laguna de Guanaroca. Și El Nicho, zice-se cea mai frumoasă cascadă din Cuba. Na, de data asta Cienfuegos a fost oarecum sacrificat în programul nostru. Poate ar mai fi meritat măcar încă vreo câteva ceasuri. Fie doar și pentru apusul de vis de care tot citisem. Lasă, am avut parte de un alt apus, unul de care nu au parte toți turiștii. Făcut în curtea unei familii de localnici. A căror căsuță este cocoțată pe un deal, exact lângă drumul național. Nu am înțeles exact ce avea să se întâmple când am văzut că Dan îl roagă pe Juan să oprească. Am zis că ne dezmorțim nițel picioarele, înainte să ne continuăm cât mai aveam din drum. Numai că Dan a pornit spre casa inundată de liniște și de lumina caldă a soarelui ce se pregătea să se retragă în glorie.
În doi timpi și trei mișcări, începe să coboare de la căsuță spre noi un băiețel. Nu are mai mult de 7 ani. Vine călare. Ok, e clar. Dan a mai fost pe aici, oamenii îl cunosc, copilul își face treaba de subiect în fotografii. Ne deschide poarta și ne poftește în ogradă. Trecem pe lângă animalele care își văd liniștite de treabă în continuare, fără să ne dea prea mare importanță. În ușa casei, gazdele ne așteaptă deja cu zâmbetele largi, bucuroși de oaspeți. Din casă apare o fată ce își duce pruncul bătrân de vreo câteva zile în brațe, lângă sân. Se aud voci tinere și în casă, probabil aripa tânără a familiei se bucură de ceva programe la televizor. Vreo două păsări cântăcioase ciripesc de pe prispa care aproape nu se mai vede de flori. E o casă îngrijită. Poate nu atât de mare. Și nici atât de coafată. Însă extrem de curată. De fapt, toată ograda mi se pare a unor oameni gospodari, vorba bunicului meu.
Noi rămânem afară. Nici nu știu dacă am încăpea toți în căsuța aia îngropată în verde. Mergem în spatele curții și ne așezăm la povești. Călărețul de mai devreme ne arată porumbeii. Și ne povestește despre responsabilitățile lui în curte. Da, nu sunt cele specifice unui copil. A preluat cumva pe umerii lui micuți din sarcinile tatălui, bolnav de ceva urât și cronic. Mama face și ea ce poate, încearcă să ducă gospodăria și familia mai departe. Se deschide încet încet și lacrimile îi inundă obrajii atunci când vorbește de neajunsuri, de nedreptăți, de sărăcie. Încerc să o încurajez. Pentru că e ca și cum aș auzi-o pe bunica mea vorbind, cu ochii plecați în pământ, prin ’87. Nici unul dintre membrii familiei nu se plânge. Își duc lupta cu speranța unor vremuri mai ușoare. Chiar dacă par resemnați. O strâng pe femeie în brațe. Aș vrea să îi dau putere.
Când colo, ăsta este momentul de declic pentru mine. Este momentul ăla în care bucata asta de Cuba, pe care o voi descoperi în următoarea săptămână, mă vă întoarce irevocabil în copilăria mea. Și mă va apropia de oamenii din zona asta așa cum nu mi s-a mai întâmplat în nici o altă țară. Pentru că am simțit că mă uit în oglinda care ar fi existat dacă momentul decembrie ’89 nu s-ar fi produs.
