Aaaa, te duci în Cuba, ha? La nisipul ăla alb și la apa aia turcoazo-albastro-verde? Să te bronzezi când noi o să dăm la zăpadă în fața blocului? Întrebările astea au venit de la cei care mă cunosc și nu prea. Asta cu statul la soare așa, fără să fac nimic, nu mă prea coafează. Domne, da’ nu era să ajung în Cuba și să nu merg și eu pe acolo pe unde s-au făcut vederile. E adevărat că încă un motiv pentru care am ales să merg cu Dan și cu gașca lui de fotografi a fost faptul că nu aveau Varadero în planuri. O fi plaja de acolo în top trei cele mai faine plaje din lume, însă așa cum am aflat eu lucrul ăsta sigur l-au mai aflat și 354562349805432685 de turiști. În plus, locul își pierde întrucâtva din autenticitate că, na, trebuie să îl fericească pe musafir. Or pe mine mă interesa să găsesc Cuba cubanezului de rând, ăla corporatist în felul lui (care poate fi lucrătorul pe câmpurile de tutun) care merge în Pipera lui (care poate fi fabrica de rom) și își trăiește viața de zi cu zi fără împopoţonături.
Păi, bine, și atunci nexam nisip alb gălbui ca puiul proaspăt scos din ghioace? Adică fără fotografii de sute de like-uri în Social Media? Păi te duci degeaba în Cuba înseamnă. Staaaţi așa și nu mânați! Ceva rămășițe de piţi mai am și eu, deși mă lupt de ceva vreme să îmi scot bărzăunii din cap. În plus, colegii mei de călătorie au obosit să tot alerge după bălți și mașini de epocă. Așa că se cere o pauză. Dan propune să mergem juma’ de zi lângă Havana, la plajă cu omul de rând. Se votează în unanimitate, fără abțineri. Așa că ne urcăm într-un autocar, plătim 5 CUC, sforăim vreo 30 de minuţele și gata, am ajuns. La Santa Maria del Mar, pe Playas del Este. La prima vedere nu pare cine știe ce. Deși… Intrarea printre palmierii care își foșnesc frunzele într-un salut de bun venit, nisipul frate cu făina care ne mângâie deja papucii, valurile care se agită și se sacrifică spărgându-se de mal fac parte dintr-un comitet de primire care anunță câteva ore cel puțin interesante.
Plaja e aproape goală. Câteva șezlonguri stau unul peste celălalt, așteptând parcă să treacă iarna și să vină sezonul de vacanță. Steaguri roșii ne anunță tranșant să ne luăm gândul de la vreo baie. Oricum și valurile păreau a ne transmite același gând. Biiine, mă, lasă, oricum aveam alte planuri. Cel puțin eu. Mi-l iau pe Sonică de-o aripă și duși am fost. Ia să vedem cât e de lungă fășia de nisip și ce mai ascunde ea. Las nisipul să îmi gâdile tălpile. Da, e așa cum îi fac reclamă agențiile de turism: fin de zici că mergi prin făină. Ici colo câte o nucă de cocos golită de vreun însetat acum multe zile a devenit casa de vacanță de pe malul mării pentru furnici. Nu par prea bucuroase de oaspeți când încerc să mă folosesc de locuința lor pentru a trage câteva cadre cu valurile. Eee, n-or fi apucat să execute curățenia de primăvară și nu le convine treaba asta cu “casa nematurată musafiri așteaptă”.
Din loc în loc este câte o ieșire de pe plajă care duce fie în stația de autobuz, fie la ceva tarabe unde se vinde în plin sezon mâncare. Normal, ieșirea se face printre cactuși sau palmieri. Nu se aude nici musca. Doar valurile care îmi vorbesc întruna, fără pauză. Norii se joacă de-a prinselea pe cer. Parcă le și aud alunecarea. Îi ajută și vântul care suflă călduț. Marea își schimbă culoarea în funcție de lumina de afară, de locul de unde o privești, de valurile care o îmbracă așa cum îmbracă volanele o rochie simplă. Respir. Nu sunt gata să mă opresc din cercetat. Mă cocoț pe insulele de verde care vin parcă să întregească paleta de culori. Frunzele palmierilor îmi tot susură ceva. Nu le înțeleg spusele. Nu-i nimic, își transformă susurul în cântec. Ce mai spectacol fără preț fac astăzi vântul, liniștea, valurile și norii de pe cer.
Aud pași. Haida de, Andreea! Auzi tu pașii pe nisip ai oamenilor. Și parcă ziseși că e pustiu? Păi este. Și cine a zis ceva de pașii oamenilor? Am zis că aud pași. Întorc capul. Un crab se sperie de mine. Și eu de el. Și, chiar dacă nu aveam de gând să îi fac nimic, tot simt că nu e locul meu atât de aproape de el. Sper doar să nu îi fi stricat, fără să îmi dau seama, casa. Plec. Las dantela alba a valurilor să îmi gâdile degetele. Câteodată vă înțeleg perfect pe ăștia care vă duceți în disperare la mare cât e vremea de bună. Deși nu sunt un om al zăcutului la soare, înțeleg că marea are puterea asta de muiere fantastică de a relaxa orice stresat, de a încărca orice baterie, oricât de goală ar fi. Ca mine mai cred vreo două trei perechi care par a căuta același lucru: să se lase inundate de energia apei, colorată în diverse nuanțe de albastru. Ne ignorăm reciproc de teamă să nu fim smulși din starea aia de charging.
Hooopa! Ia stai așa! Tot tabloul poetic de mai sus este întrerupt pe o altă bucată de plajă de un grup de doamne care îl sorb din priviri pe un antrenor din ăsta personal care scoate untul din ele, păcălindu-le cu ceva muzică de salsa cubaneză și cu ceva încurajări care nu ar funcționa nici măcar la nepo: “haideți, señoras, încă cinci minute și apoi aveți liber la înghețată!” Doamnele sunt extrem de implicate în sportul lor. Dacă e să mă întrebați pe mine, cred că nu pentru înghețata de după. Cred că pentru cubanezul ăla mai apetisant decât trei cupe de desert. În fine, dacă aș avea o afacere din asta în care lumea să facă sport ghidată de un dus la sală din ăsta, i-aș mări salariul omului numai dacă la cursurile lui 50% dintre participanții activi ar fi domni. Nu leșinate din astea ca d-alde eu care picăm în nas când vedem vreun lucrat din ăsta că ne învață să ducem o viață sănătoasă.
Ciiine, mă, eu? Eu nu cred decât în mâncare. Să fie clar, să n-avem vorbe la proces! Ia să vedem noi cum sunt creveții de la terasa asta de pe plajă! În afară de scumpi. Acuma, nu știu dacă faptul că i-am mâncat acolo, în buza apei, pe genunchi sau o fi fost că îmi era mie foame sau o fi fost că chiar erau proaspeți, însă a fost o prânzo-cină delicioasă. Și-a meritat oarecum cei 20 de CUC. Și chiar nu puteam să plec de pe plaja lor fără să mănânc la acest un fel de împinge tava. Că, da, jumătatea aia de zi e aproape gata. Îi văd pe cocălători că încep să își pună din nou hainele pe trupurile golașe pe care le-a mângâiat soarele preț de câteva ore. Ne pregătim să ne întoarcem în Havana. Și să ne punem pe împachetat. A venit momentul să plecăm spre alte părți ale Cubei, să mai descoperim și alți oameni și să mai avem și alti subiecți pentru răsărit și apus în afară de Malecone și mașini de epocă.
