Havana este despre dansatori care repetă în clădiri ce par altare

Unde plecarăți, măi copii, cu tunurile alea agățate de voi? Asta trebuie să se fi întrebat locuitorii Havanei când vedeau o ceată de 11 omenaşi care ieșeau agale de pe strada Neptuno. Bine că nu întrebau cu voce tare că nu le-ar fi răspuns nimeni. Încă dormim. Chiar dacă picioarele n-au avut încotro și s-au trezit. Suntem tot pe străduțe. Deja le cunoaștem poate chiar mai bine decât cunoaștem unele părți ale Bucureştiului. Știm unde mergem: să vedem un răsărit ca la carte cu Castillo de San Salvador de la Punta pe fundal. Îmi și imaginam razele de soare care cuceresc încet încet pietrele reci și gri. Vezi să nu! Care raze? Care soare? Până și marea e supărată și lovește cu furie parapeţii, vrând parcă să ajungă în bulevard. Fac o baie de la prima oră a dimineții. Fără să îmi doresc neapărat. Însă trăiesc cu falsa impresie că suntem prietene și că nu își va arunca spumele pe mine și pe bietul Sonică. Îmda, mai ghicește o dată, Andreea!

   

O iau agale la pas. Și, cum mă duceam eu exact invers decât mergeau cocălătorii mei, văd că soarele chiar ar avea ceva șanse să învingă norii. Ooo, bun! Stai să mă duc spre Parque Martires del 71, să mai schimbăm nițel subiectele din fotografii. Traversez ilegal. Noroc că nu prea e lume pe străzi. Și mă așez pe marginea drumului, cu ochii ațintiți pe podul pe care vor trebui să urce mașinile ce au drum spre port. Încep razele de soare să se dea în spectacol. Dansează cu stâlpii de iluminat. Mașinile dorm. Deși la sute bune de metri de mine, îl aud pe Dan întruchipând vocile tuturor fotografilor cu care am plecat de-a lungul timpului: îți trebuie un subiect în fotografie, nu mai trage cadre goale. Hai, subiectule, hai! Că se ridică sorele sus pe cer și la revedere, lumină faină! Mă, ia să mă calmez eu nițel! Și să mă bucur fără Sonică de ceea ce văd și trăiesc în momentele astea! Că am tot fotografiat Malecone ăsta din toate unghiurile. Și, oricum, toate unghiurile îl avantajează. Așa că a disfrutar el momento, vorba cubanezului!

   

Mai stau nițel și îi aștept pe fotografii cu care am plecat de bună voie și nesilită de nimeni. Până mă plictisesc de: “ateeenţie, vine o mașină roz, ba nu, mai bine o așteptăm pe aia verde, cu valurile sărind spre ea, ba nu, mai bine cu fortăreața în spate, hai în oglindă în băltoaca asta, ba nu, mai bine în lumina care se strecoară printre clădiri și cade atât de bine”. Cred că suntem un spectacol pentru cei care sunt turiști obișnuiți: iaca aliniați 10 nebuni, care mai de care mai înzestrat cu tunuri, cum aleargă, schimbă poziții, se bagă în fața altui coleg, “haaaai, măăăă, te băgași să îmi strici cadrul”, taie calea mașinilor ca să le prindă din față, făcându-i pe șoferi să claxoneze fie de draci, fie de drag că sunt în centrul atenției, se culcă pe șosea în încercarea de a prinde unda de lumina care se reflectă în băltoaca și ea uimită de câtă atenție primește. Aparatele turuie. Se trage în rafală. Se trage cu două aparate în același timp. Se umplu carduri după carduri. Se consumă baterie după baterie. Cred că în dimineața asta îmi place mai tare spectacolul făcut de colegii mei decât valurile alea pline de spume.

   

Gata, plec de lângă ei că mă făcură și pe mine de făcui 200 de fotografii mașinilor care se plimbă liniștite pe bulevard. E clar, se ia! Mă întorc pe aceleași străduțe labirintice. Dăm de o piață, în care fructele și legumele se întrec în culori. Ia stai, piață, mâncare, lasă-le naiba de mașini. Așa au zis se pare și colegii mei de călătorie și au zis să facă un pic de vânzare, cumpărând un snop de banane numai bune să astâmpere foamea unor fugiți de acasă cu noaptea-n cap. Tot rătăcindu-ne pe străduțe, am realizat și că San Lazaro, strada care merge paralel cu promenada, este extrem de fotogenică. Și nu e atât de aglomerată. Și pe aici poți vâna mașini colorate care să se potrivească la fix clădirilor la fel de colorate. Sau poți să dai peste copii ce merg la baseball. Sau peste vecini care își povestesc planurile pentru ziua ce abia a început. Sau peste doamne care se pensează în ușa casei. Mă rog, în Havana doar să nu vrei nu găsești locuri în care Sonică al tău să fie în al nouălea cer.

   

Străzile sunt un spectacol care-i musai de savurat pe îndelete. Este timp. Pentru că aici curge lin. Nu se grăbește nicăieri. Parcă merge după ritmul în care se unduiesc cubanezele în drumul lor spre orice. Femei masive care au curajul și îndrăzneala să poarte rochii lipite de trupurile lor deloc de manechin. Voluptate în bluze decoltate și în maiouri de plasă. Domnii, un pic diferiți, mai puțin corpolenți, mai degrabă zvelți și mereu puși pe flirt. O să fie ciudat nițel la început să vezi cu câtă deschidere lumea asta ți se afișează. Și când zic deschidere, mă refer și la ușile date de perete care te lasă să pătrunzi în intimitatea fiecărei familii de cubanezi: femei care își alăptează pruncii, bunicuțe care moțăie în balansoare, domni care își taie unghiile de la picioare, copii care își fac de lucru printre picioarele părinților. Să nu te surprindă dacă te vor invita să intri, să stați la un pahar de rom de vorbă. Sau dacă te vor vrea participant la vreo petrecere pe care o au în familie.

   

Deja știm din proprie experiență că în Havana treptele sunt multe. Și strâmte. Nu o să te mire să vezi cum localnicii își urcă mobila în casa pe balcon, legând-o cu frânghii. Da’ ce zic eu mobilă? Până și cumpărăturile și le plasează unii altora, folosindu-se de frânghii și coșuri pe care le coboară pentru a-și primi mărfurile și le trag apoi pe geam. Ups! Cât pe ce să încurc un bici taxi a cărui muzică urlândă de reggaeton nu m-a făcut să tresar sau să mă feresc. E clar, deja m-am obișnuit cu fundalul ăsta sonor care nu ține cont de luni sau duminică, de zi sau noapte, de ploaie sau soare, de foame sau burtă plină: oameni care râd, vorbesc tare, cântă și dansează pe străzi, te iscodesc fără menajamente încercând să afle de unde vii și încotro te duci; vânzători ambulanți care își strigă marfa împingând la roabele lor pline cu banane, avocado, nuci de cocos (“Platano, Aguacate” e un fel de “Meeere, hai la mere, neamule!”); muzica asta hip-hopo-reggae-latino care se aude de peste tot din mașini, case, casetofoane purtate pe umăr de cubanezi veseli (dacă e să mă întrebați pe mine, cubanez vesel e pleonasm).

 

Vuietul străzii are grijă să acopere sunetul tobelor ce s-ar auzi altfel dintr-o clădire ușor ponosită care nu te lasă să ghicești peste ce anume ai putea să dai dacă ți-ai face curaj să treci de ușă. Noi intrăm. Dan a mai pregătit o surpriză: mergem să vedem cum repetă o trupă de dansatori. De cum intrăm, pare că am trecut într-o altă lume. Un loc ca un altar luminat de razele soarelui ce își fac loc prin acoperișul spart, de fapt o curte interioară în care un grup de fete și băieți aveau să repete ceva dansuri care mă duc cu gândul la ritualuri ce țin de triburi. Vin și tobele în care lovesc ritmat să întărească senzația. Și începe ceea ce avea să fie o transpunere într-o altă lume. 2 ore în care muzica iese parcă din tambure și intră să posede dansatorii, făcându-i să scoată la iveală mișcări ireale ce nu par a avea legătură cu corpurile pentru că vin de dincolo de materie. Și spiritul este lăsat să se exprime liber. Și o face. Din ce în ce mai vehement. Clar e mai mult decât un dans.

   

Vocea doamnei din trupa celor care îi acompaniază pe dansatorii dezlănțuiți străpunge aerul. Mă ia pe nepregătite. Nu o veneam venind. E ca un strigăt. Ca un blestem aruncat în aer. Sau ca o rugă ridicată către cer. Sau poate un descântec. Are de-a face cu oamenii. Sau poate cu dincolo de oameni. Dansatoarele se lasă pradă mișcărilor dictate parcă de vocea femeii. Se mișcă picioare, mâini, fuste. Toată ființa fiecăreia dintre balerine este acolo, pe scena aia altar. Tobele măresc ritmul. Mișcările se iuțesc și ele. Pare un dans de exorcizare, pe alocuri controlat de o coregrafie clară, de cele mai multe ori însă lăsat să se desfăşoare și atât. Băieții care au fost executanți nițel mai devreme se transformă în spectatori lângă noi. Stau în picioare. Nu sunt decât vreo două scaune șubrede. Normal, aici nu se vine să se stea. Iar elementele astea care țin de realitatea pământeană parcă nu își găsesc locul. Fie ele și scaune.

   

Mi-a plăcut pauza asta atât de diferită în Havana. Deși a fost ca o trecere într-o altă lume. Însă mi-a plăcut să văd ce se poate ascunde într-o clădire ce stă să cadă. Și cââââte secrete s-or mai ascunde după uși care se deschid și te invită să le treci pragul, dar pe care nu ai curaj decât să le privești de la distanță.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *