Fuga la răsărit. Suntem tot în Havana. Dar o luăm spre Bahia de la Habana. Ca să avem o altă perspectivă. Traversăm străduțele din Habana Vieja fără să ne dăm răgazul să le descoperim de data asta goale. Că soarele nu ne va aștepta: o să răsară cu sau fără noi. Și ar fi mai bine cu noi. Fiecare fotograf își caută locul. Și în tura asta mi-am dat seama că e greu să pleci în grup de mulți posesori de aparate foto. Pentru că, inevitabil, toată lumea o să vrea aceleași cadre. Și nu prea mai poți trece neobservat ca să nu deranjezi viața liniștită a localnicilor. Să vedeți cum e să se alinieze în fața ta 10 musafiri de prin alte locuri și să îndrepte toți, în același timp, tunuri serioase către tine. Inima o să ți se facă mică mititică exact cât fusta ta de la uniforma de școală. În fine, în dimineața asta nu e despre copii în uniforme. Nici despre puștoaice care flirtează fără rețineri cu aparatul de fotografiat. Este despre soare care iese din mare. Și despre pescari pe care te străduiești să nu îi deranjezi din treabă. Sau să nu le sperii prada. Despre pescăruși gata să fure din plasele care așteaptă în bărci. Și despre Avenida del Puerto care este inundată de soare. Și pe care abia abia trece un bici taxi.
Hai să mai rătăcim pe străduțe! Trecem prin Plaza de Armas, pe lângă Palacio de los Capitanes Generales, chiar și pe lângă Muzeul Parfumului. Nu ne oprim. Căci știm foarte clar unde vrem să avem următorul popas: să mâncăm ceva. Și căutăm Plaza Vieja ca să ne găsim acolo un loc numai bun de admirat clădirile, oamenii și dimineața care se ivește. Aici aveam să beau cel mai frumos capucino din Cuba. Am zis frumos, nu neapărat și bun. Sau, ca să fiu corectă, a fost cel mai bun din Cuba. Că aici nu prea am băut cafea care să mă uimească, eu fiind și o fină cunoscătoare a cafelei. Bine, nu. Doar o băutoare de licoare din asta amăruie mai ales când orele de somn nu sunt chiar 8… Și tot aici aveam să primesc lecția “cum să te duci dimineața la muncă” de la un domn care mătura piața în pași de dans. Nuuu, stați că e prea puțin spus. Omul dansa de parcă întreaga omenire depindea de dansul lui. Și mai avea și un zâmbet cât fața. Mă, ce naiba, oamenii ăștia sunt pe pastile? Sau cum să fii așa vesel și plin de viață de la prima mătură pe care o treci peste gunoaiele aruncate de unii și alții aseară? Hai că încet încet aveam să descopăr Cuba…
Am știut de când am plecat că în călătoria asta voi face și chestii turistice. Sau must do-urile oricărui vizitator în Havana. Așa că știam că aveam să petrecem o după-amiază plimbându-ne cu bombonelele alea colorate. Și acu’ zic de mașini, nu știu la ce vă zboară vouă gândul. Cum am mai menționat p-aci, mașinile stau aliniate frumos în zona Capitoliului. Fiecare șofer/ghid își vinde marfa și încearcă să te prindă pentru un tur de oraș cu el. Noi suntem 11. Așa că ne vom împarți în trei colorate. Prețul se negociază. Cum te pricepi, cât te lasă bugetul. Pentru noi, Dan a scos un preț de vreo 30 de CUC de persoană pentru o plimbare de trei ore care a fost de fapt de patru ore. Dincolo de ce am să vă povestesc din orele alea, primul lucru pe care l-am învățat din experiența asta a fost că timpul curge altfel în Cuba. Deși stabilisem ca ora de plecare să fie 11, până ne-am reunit fiecare de pe unde se rătăcise în căutare de cadre originale, a trecut bine de 11.30. Singura stresată eram cred că eu. Șoferii păreau extrem de relaxați, așteptând fără nervi sau bătut de obraz să ne adunăm.
Acuma, experiența în sine: băi, în fotografii mașinile astea de epocă fac furori. În realitate, ar fi bine să fii pregătit pentru ce vei găsi când te urci în ele: puțini șoferi își permit să le ducă pe bătrâioarele astea la mecanic. Așa că ai șanse mari fie să rămâi pe la vreun semafor că motorul refuză să mai pornească, fie să înghiți toate noxele de la combustibilul folosit ca să se miște. Nu m-a deranjat nici una, nici ailaltă. Mi se pare o experiență care trebuie încercată. N-o să mori acuma dacă miroși nițel a motorină sau dacă împingi puțin la o mașină care refuză cu încăpățânare americănească să mai pornească. Și, oricum, o să te simți ca o doamnă când nenea șoferul o să îți deschidă ușa. Mă rog, tu nu o să ai habar că el ține morțiș să facă gestul nu neapărat din curtoazie, ci pentru că ușile se deschid destul de greu și trebuie ținute bine în caz că ar ceda din balamale. Dincolo de astea… vânt în plete și paracetamol sinus! Noi am avut șansa să prindem și o ploaie în mașinuța asta decapotabilă. A fost capotată, însă ploua înăuntru exact cum ploua și în apartamentele vechi ale Havanei. Adică mult. Nici asta nu a fost deranjant, o trecem la chestii de care ne vom aminti mereu, amuzându-ne cum încercam toți să ne protejăm aparatele foto.
Traseul pe care îl urmează ghizii șoferi cred că e unul destul de asemănător. Hai, poate, mai schimbă ei o oprire că te văd pe tine interesat de fotografie. Însă, în mare, cred că sunt aceleași opriri. Asta dacă nu cumva le spui tu de la bun început unde vrei și negociezi strict pe programul pe care ți-l faci singur. Noi am mers pe mâna șoferilor. Și a fost ok. Am avut parte de un cocktail de opriri: la Romeo și Julieta, un magazin oficial de trabucuri; pe strada Santo Tomas, unde steagul Cubei stă pictat pe un perete într-o curte interioară plină de copii; în Plaza de la Revolucion să îi vedem pe Camilo și pe Che, fiecare cu citate care i-au făcut și mai celebri decât erau “Vas bien, Fidel” și “Hasta la victoria siempre” și monumentul dedical lui Jose Marti; la Union Francesca, zice-se să bem cel mai bun Mojito din Cuba (hai să ne limităm la ne-am tras sufletul și am ascultat muzică live); la Paladar Dona Carmela unde am mâncat cea mai grozavă salată de caracatiță și unde stuful care acoperea foișorul ne-a ferit de o ploaie supărată tare.
Tot cu ploaie am petrecut și drumul înapoi spre Capitoliu. Acolo aveau să ne lase șoferii noștri. Degeaba au ridicat ei acoperișul la mașini… Oricum, nu a fost cu supărare, mai ales că nu era chiar frig. În oraș, lumea nici nu părea a lua în seamă vremea: dansul dans, muzica muzică, petrecerile petreceri. Noi decidem să mai profităm nițel de bălțile de lângă Capitoliu. Oricum, lumină de apus nexam. Îi lăsăm pe băieți și fete să își caute cadrul perfect. Să fotografieze mașini în mișcare. Și clădiri luminate. Hai că se plictisesc și ei destul de repede și ne punem în mișcare. Pornim spre La Bodeguita del Medio. Locul unde s-ar fi născut Mojito. Și care ar fi fost cândva patronat de Pablo Neruda. Poetul, de! Și frecventat de Gabriel Garcia Marquez și de Nat King Cole. Este tot pe lângă noi, tot în partea de Habana Vieja. Așa că mai avem șansa să mai ajungem pe străduțe vechi, pe care începem să le cunoaștem ca-n palmă.
La Bodeguita, balamucul de pe lume. Turiștii nu mai au loc înăuntru, așa că își savurează băuturile de-a-n-picioarelea afară. Ploaia s-a oprit. Iar atmosfera este exact cum trebuie: oamenii cântă, se împrietenesc; Mojito curge râuri râuri; fotografiile cu personalități care au trecut cândva pe aici stau frumos cocoțate pe pereți. Da, s-ar putea să fie un loc din ăla care să facă cinste renumelui. Eu fac doi pași mai departe de cârciumă. Și ajung în Plaza de la Catedral. Unde e liniște. Singurele care dansează sunt luminile Catedralei San Cristobal de la Habana și cele de la Museo de Arte Colonial. Aaaa, și mai este și statuia dansatorului de flamenco, Antonio Gades, lângă care m-am așezat ca să îmi odihnesc oasele bătrâioare, fără să îmi dau seama că sunt cu un picior în Palacio del Conde Lombillo, o casă tipic colonială în care au locuit primele familii ale Havanei. Apucai să mă bucur nițel de liniște înainte să ne strângem ai noștri și să decidem că e cazul să declarăm retragerea. Ca să putem să ne trezim și mâine cu noaptea-n cap, pentru încă o zi de colindat capitala Cubei.
