Pe străzile Havanei

Ne facem curaj și intrăm în partea de Centru Vechi. Străzi înguste, clădiri colorate, comercianți care își pregătesc marfa, copii care se îndreaptă spre școală. Încă nu mă simt în largul meu să îl las pe Sonică să își facă de cap. Încă mai stau cu gura căscată la clădiri și oameni. Mă așteptam să dau peste o Havana veche, poate ale cărei clădiri să nu arate chiar ca noi. Doar avem exemplul Bucureştiului cu centrul lui vechi. Da, așa este bucățica asta de capitală cubaneză: nu știu câte din clădiri ar rămâne în picioare la un cutremur mai serios. Dincolo de asta însă, vibe-ul oamenilor e unul de milioane. Efervescența lor e cumva molipsitoare. Sunt extrem de naturali în relația cu turiștii, cei mai mulți își lasă ușile caselor larg deschise, invitându-te parcă să îi descoperi, să le descoperi poveștile de viață și felul de a fi. E adevărat că mulți dintre ei caută și profit de pe urma interacțiunii cu tine, mai ales în locurile extrem de turistice. Să nu uităm că suntem în țara rațiilor și a magazinelor din care nu prea ai ce cumpăra.

Fiecare străduță din fața sau din spatele Capitoliului îți vor descrie aceeași poveste: clădiri colorate la balcoanele cărora vei avea poate șansa de a zări chipuri de cubanezi get beget, fiecare marcat de aventurile prin care a trecut; copii îmbrăcați în uniforme care își văd de drumul către școală sau către casă; vecine care își transmit ultimele bârfe din cartier de la un balcon la altul, în timp ce întind rufele proaspăt spălate (semn bun, ieri au găsit detergent), fără teama băgăcioșilor ce stau cu urechile ciulite poate poate or prinde și ei un zvon. Cum ieși în bulevardul Simon Bolivar, începi să dai și peste grafitti: poate chipurile lui Che, Fidel, Camilo; sau poate îndemnuri revoluționare; sau chiar citate din spusele lui Fidel. Lumea mișună. Cubanezi și turiști, un amestec interesant. Din loc în loc, câte o stație de autobuz în care așteaptă cuminți zeci de localnici. Și tot din loc în loc, un fel de restaurante cu street food. E mult spus restaurante, știu, sunt mai degrabă locuri de unde cubanezul de rând își potolește foamea în cel mai bun caz cu un churro.

Ne dăm luxul de a ne rătăci pe străzi. Fără grabă, fără ceas, fără repede. E abia prima zi de vacanță. Și ne place să ne mișcăm agale. Cât să începem să simțim puțin pulsul străzii. Hooopa! Prima coadă. La telefon. Lumea stă frumos și își așteaptă rândul să vorbească la un telefon din ăla public. Câțiva copii se joacă stând pe jos cu o monedă. Doi domni cubanezi par să dezbată rezolvarea tuturor conflictelor lumii. Inițial am crezut că se ceartă. Nu, nu, așa dezbat ei, pătimaș. Cum văd aparatele îndreptate spre ei, cum apare și solicitarea prețului: 1 CUC. Nu cer CUP, că asta e moneda pentru localnici și e destul de slăbuță. Vor CUC că doar suntem turiști. Și imaginea lor costă. Renunț la fotografie. Sunt gata să dau CUC-ul ăla unor amărâți care chiar muncesc pentru el. De-aia nu mai pot ei că am plecat eu. Plec eu și după mine vin câteva sute de turiști care probabil vor cotiza. Nici nu cred că e ceva de blamat în toată treaba asta. Vrei imaginea mea, mă plătești. Mi se pare corect. Acuma, dacă mai vrei imaginea, numai de tine depinde.

A doua coadă. La ceva mâncare. Hai că încet, încet, mă întorc în timp. Aveam să aflu mai târziu că și ei se aşează la coadă fără să știe neapărat ce se va vinde, important e că se vinde ceva. Și mai aveam să văd cozi la pâine, la carne, la detergent, la lapte. Destul de des. Deși poate în calitate de musafir nu am simțit, Cuba are rații. Mai ştiţi cum era pe vremuri la noi cu cartela de pâine? Cam așa mai e încă la ei pentru: ouă, lapte, carne, orez, ulei, zahăr, cafea. Nu știu cât am simțit noi, că la micul dejun aveam și ouă și lapte și cafea. Și fructe. E adevărat că poate nu au ei brânză cum avem noi și nici mezelărie, însă chiar nu pot să spun că nu am mâncat. E posibil ca multe dintre produse să fi provenit de pe piața neagră care s-a dezvoltat și la ei cum era și la noi sau chiar din schimbul de produse: bunica îi dădea o felie de brânză vecinului care ne dădea un borcan de miere sau bunica vindea laptele pe care putea să îl sustragă din cota obligatorie care mergea către stat și îl vindea ca să facă rost de bani și să cumpere cacao. Căci atunci când eram copii, cacaua era lux. Și clar că cei care sunt în zonele rurale se descurcă nițel mai bine că trăiesc oarecum din ce cultivă. Normal, după ce dau cota la stat.

Acuma, dacă vrei să mănânci într-un restaurant în Havana. Poți, nu te oprește nimeni. Numai că plătești prețul. Eu am mâncat în prima zi de vacanță un lobster cu chipsuri din banane (da, bananele nu sunt neapărat dulci) care m-a făcut să bag mana în buzunar după vreo 25 de CUC (adică 25 de Euro că paritatea este cam 1 la 1). A meritat fiecare bănuț, e adevărat. Însă, dacă te duci să stai vreo două săptămâni și îți iei un mic dejun care e între 5 și 7 CUC, un prânz care te duce la 30 de CUC și mai bei și o bere că, na, e cald, pe care mai dai măcar 2 CUC, te duci lejer la un cost cu mâncarea undeva în jur de 50 de CUC pe zi. Și nu, nu poți pleca de la premisa că mănânci de la supermarket că eu nu prea am văzut ce ai putea să îți cumperi din supermarket în afară de rom și Pringles. Acuma, e adevărat, poți manca bine și un picușor mai ieftin la casele particulare unde te cazezi.

Încă un pic și gata prima zi. O luăm agale pe Paseo de Marti. Spre Malecone. Pentru un apus de vis. Malecone e locul de promenadă din Havana. Aveam să ne împrietenim cu bulevardul ăsta căci l-am tot bătut în căutare de lumină caldă de răsărit sau apus, de valuri răzvrătite care nu vor să rămână în spatele parapeţilor și care ne-au tot stropit, seara sau dimineața, de mașini colorate care își plimbă clienții agale spre clădirile colorate ale Havanei sau spre Castillo de San Salvador de la Punta. Așa că l-am văzut pe bătrânelul ăsta și seara și dimineața, și cu mașini multe și cu mașini răzlețe, și duminica pustiu și lunea forfotind, și de la nivelul şoselei și dintr-o clădire ce stătea să se prăbuşească, urmându-l în șoaptă pe Dan care pare de-al locului și care se strecoară ca o vulpe prin locuri secrete, numai bune de arătat fața aia neturistică a orașului. L-am văzut plin de romantici pupăcioși, de piţi în căutare de magnați, de cântăcioşi la chitară, de localnici în căutare de ceva cadouri pentru copiii de acasă (da, am lăsat și eu aici unei doamne câteva dintre lucrurile pe care le adusesem pentru copiii locului, în speranța că le va duce nepoților pe bune și nu le va vinde pentru ce știu eu ce. Deși…dacă banii ăia ar fi ajutat-o…).

Drumul spre cazare a fost de poveste. Deși ne-am întors tot pe Paseo de Marti, de data asta locul vânzătorilor, al menestreilor, al pictorilor cu care ne întâlnisem pe Paseo del Prado (bucățica aia dedicată strict pietonilor care ocupă o buna parte din Paseo de Marti) a fost luat de copii care își testează biclele, skateboard-urile, de petreceri în aer liber. Vreo doi curajoși dintre ai noștri coboară și ei în mijlocul petrecăreților la o scară din asta de bloc unde învață salsa de la localnici. Dap, suntem câștigați definitiv. Dacă am mai fi avut vreo rezervă în ceea ce privește deschiderea cubanezilor față de oamenii care le vizitează țara, s-a dus pe apa sâmbetei odată cu râsetele din tot sufletul care veneau de la cei doi ai noștri în mijlocul celor cei mulți ai lor. Probabil, dacă nu am fi avut întâlnire stabilită cu dom’ profesor la cazare, am fi rămas acolo ore bune, poate poate s-ar fi lipit ceva salsa și de noi.

Nu-i rău nici că ne-am respectat cuvântul dat. Ceea ce credeam eu că va fi ora de teorie sau trasul de urechi referitor la fotografiile adunate în timpul zilei (mă cam simțeam cu musca pe căciulă, chiulind nițel în prima zi că eram mai preocupată să văd cu ochii mei decât să văd prin nasul lui Sonică) avea să fie de fapt o surprizică. Aha, abia acum îmi explic de ce a dispărut Dan în magazinul ăla cu tutun și rom de lângă Floridita. S-a turnat rom în pahare. S-a urcat pe terasa casei. S-au aprins trabucurile. Și luminile alea de discotecă. A apărut omul. Cu chitara lui. Și am avut parte de cele mai faine mai bine de două ore din viața mea de ascultător de muzică. Buenavista Social Club. Muzica de dinainte de revoluție. Cântată live de un domn pișicher, a cărui vârstă este trădată doar de culoarea părului. El ar fi vrut să dansăm. Noi eram țintuiți pe canapele, probabil fiecare trăind momentul în felul lui. Eu m-am găsit gândindu-mă la ce anume ‘oi fi făcut eu bine pe lume de sunt în ultima zi a lui ianuarie pe acoperișul unei case din Havana, ascultând muzica de demult a cubanezilor, în fumul trabucurilor aprinse în jurul meu.