Al treilea zbor. Cel care ne va duce în Havana. Încă 3 ore jumate și gata. Da, chiar trec repejor. Mai un completat de declarație prin care te juri că în bagaj nu ai cine știe ce cadouri de valoare mare, că zecile alea de pixuri le-ai adus pentru tine să îți scrii memoriile, că dulciurile alea kilogramice sunt parte din dieta ta de topire a propriilor grăsimi, mai un sforăit ușor al vecinului de scaun care se pare că se întoarce acasă, mai un sforăit al tău că te-a ajuns oboseala din urmă. Ce să mai, când ne anunță nenea pilotul că “cabin crew, prepare for landing” am crezut că glumește. Când să fi trecut orele așa repede? Mă uit repede pe geam, să văd Havana luminată, așa cum am văzut de fiecare dată Buenos Aires, Frankfurt, Nairobi, New Delhi, Istanbulul, Roma, Malaga, Madridul, Lisabona și alte orașe din astea pe care am tot aterizat de-a lungul vremii. Pe geam, beznă. Clar, pilotul ăsta a exagerat cu Cuba Libre…
Nici când aproape am rămas singura care nu a coborât nu îmi venea să cred că gata, am ajuns. Aproape să mă dea jos cu forța din avion. Numai gândul că în sfârșit aveam să dorm într-un pat adevărat m-a făcut să iuțesc pasul. Aaa, și curiozitatea să le văd pe fetele din aeroport despre care citisem că se îmbracă… hoț să zicem. Mda, m-au dus cu zăhărelul: lumea e îmbrăcată normal. Ba, aș putea spune chiar că îmi amintesc de cum eram noi îmbrăcați imediat după Revoluție. Bun, mai rămâne aia cu patu’. Căci experiența mea cu verificat pașaport, analizat viză, întrebat din priviri de ce nu mai sunt așa tânără ca fata din actul de identitate, recuperat bagaj și trecut cu el ca prin brânză prin controlul pe care, până la urmă, se pare că îl fac pe ici pe colo cei din staff-ul aeroportului, toate s-au desfășurat ca în oricare alt aeroport din lume. Deci, nimic notabil. Aaaa, poate doar faptul că nu prea am văzut magazine în Duty Free-ul lor. Dar și asta se întâmplă și prin alte locuri ale lumii.
La ieșire ne așteaptă Juan Carlos. El o să ne fie ghid și șofer cât o să stam p-aci. A venit cu soția lui, o cubaneză get beget, frumușică foc. Nu socializăm prea mult. Că suntem obosiți cu toții. Însă aveam să ne împrietenim mai bine zilele următoare. Deocamdată, hai să mergem spre patul ăla mult lăudat! Și duși am fost. Pe drum…întuneric. Măi să fie?! Pare că suntem pe undeva pe la Podari în drum spre bunicii mei, nu aproape de capitala Cubei. E primul lucru care mă impactează cumva. Întunericul. Din afara și din interiorul Havanei. Căci și în capitală situația e cam la fel de… chiorâșă. Chiar dacă avem cazare la o casă particulară, Hostal Neptuno, în buricul târgului, fix în centru, prin spatele Capitoliului. Aveam să mă lovesc eu de mai multe chestii din astea care aveau fie să îmi aducă aminte de copilăria ceaușistă, fie să mă ajute să apreciez mai mult ce am acum.
Prima impresie când am dat cu ochii de locul unde aveam să dormim primele trei nopți: oooo, Cristoşelule, câte scări! De ce nu mi-oi fi luat eu rucsacul? Ar fi fost mai ușor de umblat cu el, fără să îi mai las pe colegii de vacanță să se chinuie cu trolerul meu plin cu bomboane. Dincolo de scări, mi-a plăcut că era curat. Nu știu la ce mă așteptam, însă am avut o surpriză plăcută. Nu comentez despre crocodilul din cameră despre care aveam să tot facem bășcălie. Oricum, parcă în prima seară nici nu l-am văzut. Biiine, dacă e să fim corecte până la capăt, în prima seară am văzut doar baia pictată în ceva culori mega pastelate și patul. Nici la berea de bun venit nu am avut chef să cobor. Eram chiaună de somn. Unde mai pui că Dan propusese un început în forță, cu o trezire undeva în jur de 5 a doua zi dimineață.
Și 5 a fost. Am dormit repede. Și ne-am ridicat din pat nesătui de somn, așa cum recomandă mai toți nutriționiștii când vorbesc despre mese. Eram pe pilot automat. Nu îmi amintesc decât că mă uitam pe străzile pe care întunericul încă mai făcea legea și auzeam gălăgie: pâlcuri, pâlcuri de oameni, adunați pe la colțuri, aveau să își povestească una alta. La 5 dimineața. Cu o energie de zici că era 10 și ei abia își terminaseră cafeaua. Inițial m-am gândit că sunt cei care pleacă la muncă. Mai târziu aveam să mă conving că sunt de fapt cubanezii. Punct. Și ai noștri din grup erau unii vorbăreți. Bag seamă ăia mai tineri. La mine, ciudat lucru, gura nu se trezise la ora aia. Se treziseră doar picioarele. Sonică înjura de mama focului de la gâtul meu. Că o fii el pasionat să își ducă menirea la bun sfârșit, da’ chiar de la 5? Pe întuneric? A îmbătrânit pare-mi-se și a uitat cum în fiecare vacanță trezirea este undeva între 5 și 6.
Văzându-ne așa prăfuleț, Dan se hotărăște să ne chinuie mai puțin. Ne scoate în centru. Aici vom rămâne să vânăm bombonicile alea colorate care dau atât de bine în peisaj. Mai ales cu Capitoliul pe fundal. Îl găsim repede. Pe Capitoliu, de! Seamănă cu cel din Washington. Dar nu răsare. Cel puțin, nu din punct de vedere mărimi: cel din Cuba este și mai înalt și mai lat cu un metru decât mai mititelul american. Și, fiindcă tot vorbim de cifre, am fost curioasă câți oameni au lucrat la el. Doar așa, să compar puțin cu ce a făcut Ceașcă la noi: 5000 de muncitori au ridicat în 3 ani și-un sfert ceea ce avea să fie cea mai înaltă clădire din Havana pentru vreo 20 de ani. 17 milioane de dolari i-a costat pe cubanezi clădirea care avea să fie loc de muncă pentru Congres înainte de Revoluția Cubaneză. Acuși este casă pentru a treia cea mai mare statuie din lume aflată în interiorul unei clădiri: La Estatua de la República, o doamnă înaltă de vreo 15 m care pare că are și ceva aur pe ici pe colo, ca orice muiere care se respectă.
Bine, să lăsăm istoria și să ne concentrăm pe fotografii. Că îi văd pe ai mei din grup cum păzesc o baltă. O fi vreun peştişor de aur care îndeplineşte dorinţe imposibile p-acolo? Că prea se tot duc pe rând la balta aia. Aaaa, nu, nu, e doar despre cadre. Mai că nu se întind pe jos să prindă nu știu ce reflecție a mașinii care trece exact prin fața Capitoliului. Am poposit o bună bucată de vreme aci, încercând să facem să se alinieze lumină, mașină, baltă, cer, cupolă. Nici nu ne-am dat seama când în jurul nostru au început să mișune localnicii. Oamenii pleacă la muncă. Luminile, alea puține de pe străzi, se sting. Gata, să folosim ce ne dă natura și soarele! Că ş-așa nu e sănătos să combinăm luminile. Aaa, ia uite, în fața Teatrului lor Național, s-au strâns deja mașinile mult prea celebre. Șoferii lor le lustruiesc de mama focului, pregătindu-le pentru o nouă zi de lucru. Mulți dintre locuitorii Havanei așa își câștigă existența: din tururile cu vizitatorii. Aveam să îmi dau seama de cât de mare e afacerea asta abia când aveam să văd bulevardele inundate de mașini de epocă, iar parcarea din fața Muzeului Național de Arte Frumoase plină ochi, ca un șirag de mărgele.
