Ne-am dezghețat în aeroport. Numai ca să înghețăm la loc în Toronto. Că doar nu era să ajungem p-aci și să nu dăm o fugă să vedem și noi măcar CN Tower. În plus, 8 ore sunt cam multe chiar și pentru dormitul pe scaunele din aeroport. Așa că, ne mai punem un tricou în plus pe noi, ne încolonăm și la luptă, oștenii mei! Trecem ușor de nenea ăia care ne verifică ETA, adică viza aia de tranzit care ne lasă să și ieșim în oraș și pe care am luat-o online de la Ambasada Canadei din București. La ieșire ne așteaptă un căpitan, normal. Getuţa, o localnică deja, care era conațională nouă acum ceva vreme mai multă. Dooooamne, cum e să te plimbi într-un oraș străin cu un localnic! De la organizare până la obiective, toate ne sunt servite pe tavă. Carevasăzică, ne-am lăsat pe spate și am enjoyed the ride, vorba francezului. 25 de minute. Atât ne-a plimbat trenul până la Union Station. De 12 dolari canadieni. Că atât am dat pe biletul dus-întors cu tot cu reducerea pe care am avut-o pentru că n-am stat mai mult de 4 ore. Un fleac, ne-au ciuruit!
Îmi place de Getuţa. Ne-a adus inclusiv sandvișuri că s-a gândit că ne-o fi foame. Vine de la vreo 100 de km. Și stă cu noi ca să se asigure că ajungem să vedem și noi ceva din orașul ăsta și că nu pierdem avionul spre Havana. Are răbdare, nu ne grăbește, ne lasă să facem fotografii. Și ne înțelege când ne aude minunându-ne de diverse: trenuri, veverițe, clădiri, frig. Intră și ea cu noi în CN Tower. Deci cheltuie 40 de dolari canadieni ca să intre într-un loc unde sigur a mai fost de nu știu câte ori înainte. Probabil îi este dor de România și vede în noi un pic de alinare. Este în Canada de peste 30 de ani. Acasă pentru ea e aici. Dar asta nu înseamnă că nu există dor. Ne vorbește deschis despre și bunele și relele de a fi locuitor în țara siropului de arțar. Și ne face fotografii ca oricărui turist cu literele din fața Turnului.
Așa, hai să intrăm odată în turn că ne înghețară nasurile definitiv! Nu avem extrem de mult timp la dispoziție, așa că vom lua varianta cea mai puțin combinată de bilete. Și vom merge cu lifturile alea de te urcă în 58 de secunde până la 346 de metri. Repejor, cam cu 22 km/oră. În plus, au ușile din geam, așa că poți să vezi cum te ridici deasupra clădirilor, deloc scunduţe, din jur. Noi ne oprim la ăștia 346 de metri. Însă se poate urca și mai sus, la SkyPod, una dintre cele mai înalte platforme de observare din lume. Lasă, se vede bine și de aci de unde ne oprirăm noi. Suntem muuult deasupra girafelor ăstora din beton și sticlă unde muncesc sau trăiesc canadieni de toate națiile. Dau o tură să văd orașul din toate unghiurile. Și ajung și la podeaua din sticlă. E cam plin de curioși care își fac selfi-uri cu hăul de 342 de metri care se vede prin geamul ăla, sub ei. Mnu, nu sunt neapărat impresionată. Ies să mă bată crivățul nițel pe terasa care stă parcă agățată de turn. Îngheț instant. Nu a fost o idee prea grozavă.
2 ore jumate. Atât am admirat Toronto de sus. Am fost încântată să ajung în ceea ce a fost vreme de ani buni (vreo 30) cea mai înaltă structură nesusţinută din lume. Până când i-a luat fața cine altul dacă nu Burj Khalifa din Dubai. Dacă nu am fi avut gânduri serioase să ajungem și în port, sigur ne-am fi oprit în resturantul ăla care ședea cocoțat în Turn ca să bem un ceai. Lasă, hai afară la zăpadă, vorba unui desen animat. Și, pentru că nu era suficient de crivăț, hai în port! Cât trebuie să fie de fain aici alea trei zile cât am auzit că durează vara în Canada: cafenele, locuri unde copiii să își consume energia, plimbări pe diverse poduri (noi am trecut peste Simcoe Wave Deck fără să îi dăm atenție, deși era clar că are o formă diferită de a unui pod obișnuit: parcă mergeai pe valuri. Să fi fost foamea, să fi fost frigul…).
Intrăm în Amsterdam BrewHouse. Câteva butoaie ne spulberă orice îndoială referitoare la ce anume s-ar putea bea în acest loc. Căutăm o masă lângă sobă. Cât mai lângă sobă. Să le lăsăm pe haine să se dezghețe. Cu noi cu tot. Ne hotărâm repede și la mâncare. Suntem toți atenți la dietă așa că…fish and chips să fie! Și ceva tortilla chips cu vreo trei sosuri numai bune să se așeze pe ici pe colo. Lasă, foarte bine, să ne țină de cald. Mai iau și un pahar maaaare cu bere și gata 40 de dolari canadieni. Eeee, d-apăi nu ajungi în fiecare lună în Toronto! În plus, banii tăi, Andreea, de la canadieni vin. Deci, măcar atâta lucru să faci și tu: să le sprijini economia, participând cu o cheltuială cât de mică. Bine, fie, să nu fiu totuși o zgârie brânză! Uite, o să las și ceva bacșiș omului care ne-a adus mâncarea aia multă. Aaa, totul se face de pe card. Inclusiv bacșișul. Și sunt procente stabilite oarecum. Geta ne povestește că oamenii din asta câștigă, de fapt, căci salariile nu sunt cine știe ce! Ia uitați ce asemănare! Numai că la noi bacșișul este încă un obicei, nu este încă reglementat prin lege.
Hai că e frumos aici. Și cald. Așa cald că nu știu cum ne vom face curaj să ne ridicăm și să o luăm din loc. Soarele deja sforăie. Nu ne ajută nici faptul că s-a lăsat seara. În plus, începe să se acumuleze oboseala. Lasă, poate dormim pe ultima bucată de zbor. Că n-o mai fi așa frig. Geta trage de noi, stresată să nu pierdem avionul. Parcă ea pleacă în vacanță, nu noi. Ne duce înapoi la aeroport. Eu am zis că a vrut să se asigure că plecăm. De fapt, ea își lăsase mașina acolo. Și chiar cred că a vrut să fie sigură că nu ne rătăcim și dăm de alte belele înainte să plecăm. Ciudat sentiment când ne-am despărțit. Deși o cunoșteam doar de câteva ore, am avut senzația că mă despart de un prieten. Ne-a făcut cadouri ca să plecăm și cu o amintire palpabilă.
Bun, deci ți-a plăcut în Toronto sau data viitoare dormi în aeroport? Mi-a plăcut, însă la întoarcere aveam să rămân în aeroport. E adevărat și că escala a fost mai scurtă la întoarcere, însă eu, până nu vin alea trei zile de vară, nu mai vin pe pământ canadian. Oricât mi-ar plăcea mie bomboanele alea cu sirop de arțar! Hai la călduuuuură! Hai în Cuuuuuba odată, nu ne mai duce cu zăhărelul! Sau n-ai ajuns și nu știi cum să ne spui?!