Che Guevara, Fidel Castro, Camilo Cienfuegos, trabucuri, rom, salsa, Cuba Libre, Mojito, Daiquiri, Hemingway, Viñales, plantații de tutun, Trinidad, Havana, case colorate, comunism, oameni calzi, forfotă pe străzi. Cam asta aveam în minte când mă gândeam la Cuba. Îmi doream să ajung de ani buni. Am amânat mereu, ba pe motiv de costuri, ba pe motiv că îmi voi organiza eu excursia și mă ocupam mereu de alte destinații, iar țara trabucurilor rămânea din nou la stadiul “la anu’”. Asta până pe la mijlocul lui 2019 când partea asta a vieții mele cu plecări lunare fie în Europa, fie în lume, a trecut printr-o reconfigurare a traseului, vorba Waze-ului. Și când, printre turele foto ale lui Dan Mirică, am dat peste planurile lui pentru Cuba pentru începutul lui 2020.
Îl știam pe Dan din Social Media, normal, așa cum urmăresc vreo alți câțiva fotografi care reușesc să mă facă să rămân cu gura căscată când le văd unele dintre fotografii. Mi s-a părut că este destul de uman, atât în răspunsurile pe care le dădea celor care îi scriau pe Facebook, cât și în postările lui. Nu de alta, dar pentru mine era important să nu plec cu vreun ahtiat după perfecțiune în tehnica fotografiei pentru că nu am nici pretenția, nici țelurile de a deveni vreodată profesionist în arta asta. Îi las pe alții care sunt mai pasionați, mai dedicați, mai răbdători în ale Lightroom-ului. Pe lângă felul lui de a fi, Dan avea inclusiv în descrierea turei ceva de genul “uite, ăștia care aveți și voi o săpunieră pe acasă și vreți să mergeți cu noi, sunteți bineveniți. Totuși, nu mai mult de 2,3 că pe urmă nu mai aveți de la cine să învățați.” Biine, cu alte cuvinte spusă toată treaba, însă esența cam asta era.
M-am uitat nițel și peste ce avea de gând să facă odată ce ajungea acasă la Fidel. Și mi-au plăcut planurile lui. M-am uitat și la preț. Am încercat să fiu obiectivă și să iau în calcul toate aspectele și pro și contra. Mă rog, tentația era extrem de mare, așa că a fost destul de ușor să le demontez pe cele contra. Singura problemă mai serioasă era perioada de vacanță, care se suprapunea fix peste zilele când nu prea pot eu să plec de la plantația corporatristă. Nope, nu puteam să o trec din nou la capitolul “la anu’”. M-am agățat de câteva cuvinte: perioada poate suferi modificări. Și i-am scris omului. Care mi-a răspuns extrem de repede. Asta cu mine funcționează: nu-mi lăsa prea mult timp de analiză că s-ar putea să mă pierzi. Buuun. Tonul lui din mail extrem de uman, din nou, fără cocoțări pe piedestaluri. Așa că, exact de ziua Americii (o fi fost doar o coincidență…?), m-am hotărât că gata, pe 30 ianuarie 2020 e momentul să plec, în sfârșit, să beau o Cuba Libre la ea acasă.
În lunile care au urmat, modul în care Dan a gestionat organizarea și comunicarea cu noi m-a făcut să fiu convinsă că am ales bine. Și încet, încet, a dispărut inconfortul la gândul că plec iarăși cu oameni pe care nu îi cunosc. Mai mult, planetele s-au aliniat, iar pe Dan l-am întâlnit ochi în ochi la Consulat când m-am dus să rezolv cu viza. Și iarăși am făcut ceea ce îmi place cel mai tare: mi-am dat timp să îl analizez nițel, de la distanță, profitând de faptul că el era prins în ceva organizări și ignora cam tot ce se întâmpla în jurul lui. Și mi-a inspirat calm. Buuun, e de bine. Am rezolvat amândoi fără emoții treaba cu viza. Și etapa 2 e gata. Prima nu am menționat-o că a ținut de achiziționarea biletelor de avion și s-a ocupat el direct. Nu ne mai rămâne decât să așteptăm acum. Oricum, eu mai aveam două momente cel puțin la fel de importante: upgrade-ul lui Sonică și vacanța în Liban. Așa că… s-a lăsat tăcere.
Până la mijlocul lui ianuarie când am început cu AMR-urile. Grupul de Facebook al celor ce urmam să plecăm a devenit extrem de activ. Și uite așa începem să ne cunoaștem. Căci ar fi fost cam greu să ieșim la o bere, oamenii fiind destul de împrăștiați și prin țară și prin străinezia. Cu cât mai puține zilele, cu atât mai mari emoțiile, nerăbdarea, curiozitatea. M-a ajutat vremea de afară care dădea spre primăvară să îndur mai cu spor așteptarea. Cu vreo două trei zile înainte de marea plecare am mers să umplu valiza cu: pixuri, carioci, plastilină, agrafe de păr, rujuri, creme, deodorante. Tot ce mi-a trecut prin cap că m-ar fi bucurat pe mine să primesc acum vreo 33 de ani. Și, normal, gumă de mestecat că nici acum nu uit cât eram de fericită când se întorcea din cursă tatăl unui prieten de-al lui tata și ne aducea gumă Turbo. Era sărbătoare. Omul ăla era chiar mai important și mai iubit decât Moș Gerilă.
Ora 1 a venit, m-am urcat în Uber și am luat-o spre Otopeni, gândindu-mă întruna dacă am închis sau nu ușa de la intrare. Am ajuns prima, ca de fiecare dată când sunt entuziasmată de vreo plecare și nu îmi găsesc locul acasă. Gata, venise momentul lui “la anu’”. M-a scos din gânduri un prieten pe care nu îl mai văzusem de ceva vreme și care pleca și el tot cu noaptea-n cap. El, însă, în interes de serviciu. Și mult mai aproape de casă. Așa, foarte bine, capra vecinului moartă fiind o face pe a ta să fie parcă și mai frumoasă și mai lăptoasă în ciuda vârstei înaintate. Am cunoscut și o parte din grup. Mi-a plăcut că erau veseli. Și puși pe glume. Și am cunoscut și una dintre cele 2 muschetăriţe care aveau să mi se alăture în încercarea de a ține pasul cu 8 domni care mai de care mai fotograf. Da, e interesantă fiecare personalitate cu care îmi voi petrece următoarele două săptămâni.
După o cafea plătită cu juma’ de salariu în aeroport și un suc în care s-au adunat vreo cinci livezi de portocale dacă e să-l judecăm după firfireii plătiți, ne-am apucat să zburăm. Din bucăți. Că drumul e lung și tare aș vrea s-ajug la tine în casa ta. 15 ore de avion, 10 ore în 2 escale, cine nu e gata îl iau cu lopata. Prima bucată e floricică la ureche, nici nu știu când am ajuns în Frankfurt. Și nici timpul de escală nu știu când a trecut că abia am reușit să cheltui niște euro pe un cârnat. Următoarele 8 ore jumate de zbor au fost… interesante. Știam de Air Canada și de problemele lor (am o colegă care, ducându-se spre compania mamă din Montreal, s-a întors cu pneumonie în loc de salariu mărit), însă mi-am zis că nu poate fi chiar atât de rău, mai ales că noi zburăm spre Toronto. În plus, eu sunt destul de rezistentă, mânată în luptă de ceea ce mă așteaptă la destinație de obicei. Primele vreo trei ore au trecut repejor cu Joker pe fundal și cu sforăituri din când în când. După aia, potopul. Frig, mă nene, mă. Ai zice că mai pui haine pe tine. De unde haine? Că tu te duci la 30 de grade. Deci ai deja pe tine cele mai groase boarfe… hai că începe promițător și aventura asta!
