Ultima zi de vacanță în Liban. Teoretic, astăzi ar trebui să dedicăm timp shoppingului de suveniruri pentru noi sau pentru cei de acasă. Sau doar să ne plimbăm agale prin Beirut. Ca atunci când, după un antrenament intens la sport, îți dai răgazul ca ultimele minute să fie pentru stretching și relaxare. Așa am auzit. Că eu cu sportul… Ei bine, nici cu relaxatul ăsta pe final de vacanță eu nu mă înțeleg prea bine. Așa că am ales… tot o lecție de istorie. Ce naiba, Andreea? Sindromul Stockholm? Cum ai ales iar istoria? Dooomne, dacă tot am ajuns până aici și am auzit vorbindu-se de Aanjar, de ce să nu dau eu o fugă și până acolo? Poate văd lucruri diferite și sigur aflu lucruri noi. Și nu numai asta. În vizita asta vom avea un nou ghid. Tot un Elie. Și va fi super interesant să vedem o nouă abordare. Zis și făcut.
Cu noaptea aproape în cap, noul Elie vine să ne ia de la hotel. Mohammad este la datorie, ne va însoți și azi. Pfiu, nu știu de ce, însă simt o ușurare când îl văd. Probabil e din cauza reticenței mele la schimbare. Ne luăm pelerinele atât de necesare într-o țară cu ierni blânde și suntem gata de drum. Îmi place de ghidul nostru de la bun început: este extrem de volubil, extrem de deschis și, normal, și-a luat și umorul cu el. Profităm de felul lui de a fi și îl bombardăm. Cu întrebări legate de viața de zi cu zi. Ce ciudat! Azi începem cu prezentul. Vorbim de proteste. Și ne dăm seama cât de tare semănăm la capitolul ăsta. Libanezii au ieșit în stradă pentru că s-au săturat de corupție. Protestează părinții, studenții, oamenii din câmpul muncii. Și speră cu toții că lucrurile se vor schimba. 2 milioane și jumătate de oameni au protestat aproape zilnic în tot Libanul.
21 de milioane de libanezi trăiesc în afara Libanului. Majoritatea în Brazilia (vreo 9 milioane). Nici nu e nevoie să întreb ce i-a făcut pe oameni să o apuce pe drumul ăsta. Ce îmi place, însă, este răspunsul pe care îl primesc la întrebarea mea de om cu reminiscențe de recrutor: nu, nu unde se vede peste cinci ani, însă ceva în genul ăsta. Elie îmi spune că își încurajează copiii și îi educă pentru a rămâne și aş croi viitorul în țara lor. Buuun, asta înseamnă că există șanse pentru viitor. Și nu e singurul care gândește așa. Sunt libanezi care încep să se întoarcă acasă: stau dovadă construcțiile pe care le vedem pe marginea șoselei care, cândva abandonate, par a fi din nou investiție pentru vechii lor proprietari. Normal că totul depinde de cum vor evolua lucrurile în zonă. Însă pot să înțeleg nevoia oamenilor de a se întoarce acolo unde încă își mai au rădăcinile.
Ascultăm realități despre refugiații care și-au găsit adăpost aici, despre modalitățile prin care guvernul țării gazdă încearcă să îi ajute să se integreze și să devină încet încet din întreținuți oameni în câmpul muncii. Și, dacă tot suntem pe drumul care duce la Damasc, ghidul nostru ne povestește despre relațiile comerciale pe care le au cu Siria și despre scutirile de taxe aplicate anumitor mărfuri. Strecoară și câteva povești despre traficul cu benzină, legume și fructe (se pare că Siria stă mai bine la capitolul agricultură sau, cel puțin, produc suficient cât să și poată da la alții). Aflăm cum, în afară de turism și industria bancară, oamenii trăiesc din servicii. Slavă Domnului că nu au așa mult petrol că, la cât de agitată a fost istoria în zona asta, asta le mai lipsea: să mai fie x și y interesat de eventuale zăcăminte.
Autocarul își vede de drum, cu sau fără atenția noastră care a fost complet furată de poveștile cu sirieni, palestinieni, corupție, proteste. Da, își vede de drum, însă nu chiar țeavă pe toți cei 58 de kilometri. Când să ajungem la punctul culminant, ne oprim brusc. În mijlocul șoselei câțiva protestatari au dat foc unui cauciuc în speranța că vor bloca șoseaua. Le-a ieșit. Oamenii au libertatea de a protesta, însă li s-a atras atenția de la bun început că nu au voie să blocheze drumurile. Așa că e o problemă de timp până când apare armata ca să înlăture obstacolul. Cât am așteptat, am stat cuminte ca un spectator. Oricum, fusesem rugată să nu sar cu Sonică pe la geam sau, și mai interesant, în fața autocarului. A ieșit Elie și a încercat să îi facă pe oameni să ne lase să trecem. Nu i-a reușit încercarea. Nu-i nimic. În ciuda supărării și a vehemenței celor care își arătau nemulțumirea, problema a fost rezolvată de armată. Așa că ne-am văzut de drum. Nu, nu mi-am dorit să fugim de acolo, nu, nu i-am blamat nici o secundă pe cei care așa găsiseră de cuviință să își manifeste indignarea față de guvernanți, nu, nu mi-a fost frică. În fond, am trecut printr-o gazare la mine acasă, în capitala europeană București.
Bine, lasă supărările că am ajuns și la dovada arheologică a prezenței dinastiei care lipsea din lunga listă de conducători arabi care și-au exercitat puterea în Liban: Dinastia Omeiadă. Căci, sub califul Walid Ibn Abd Al-Malak avea să fie fondat Aanjar-ul. Care avea să îmi placă extrem de tare. Să fi fost faptul că deja după atâtea zile istoria nu mă mai sperie, să fi fost faptul că aici nu e un templu. Stai, mă? Păi nu tot pietre? Ba da, dar urmele unui centru comercial interior aflat la intersecția a două rute: Beirut – Damasc și Homs – Tiberiade. Aaaa, un fel de mall, nu? Eee, Andreea, ești cam vărzuță! Nici un mall. Moscheea și Palatul Califului în sud estul sit-ului (hai că se văd de la o poștă, fiind situate pe cea mai înaltă parte), haremurile și băile în partea de nord vest.
De fapt, cele două bulevarde nord-sud (Cardo Maximum) și est-vest (Decumanus Maximus) împart sit-ul în patru cadrane, fiecare cu importanța și rolul lui. Bulevardele sunt decorate cu colonade romane și se intersectează sub un tetrapilon (un arc cu 4 căi). Am zis centru comercial, da? Atunci să nu ne mire că 600 de magazine își vindeau mărfurile aici. Aș fi fost chiar curioasă să îi trec pragul măcar unuia. Cum însă sângele apă nu se face, mă atrag ca un magnet cele două palate: cel mare care are curtea înconjurată de un șir de coloane; cel mic este aproape un pătrat perfect și are o grămadă de ornamente. Între castele, Moscheea. Nu rămân să mai casc ochii de teamă să nu mă pierd singură pe rețeaua de străzi construite în plan ortogonal în partea de sud vest a sit-ului.
Atât mai analizez: băile. Sunt organizate pe același principiu pe care l-am văzut și la Beitedinne: trei încăperi prin care treceau doritorii de îmbăiere (rece, caldă și fierbinte). Carevasăzică, arhitectura asta de vine din vremea omaiadă are chestii din arhitectura romanilor… aș fi intrat și eu nițel, nu pentru socializare cum se pare că foloseau ei băile, ci ca să îmi spăl bocancii. Că, în ciuda pungilor pe care le-am primit la intrare ca să le folosim drept protecție pentru încălțăminte, am reușit cumva să iau cu mine jumătate din noroiul care ne aștepta în Aanjar. Și mi-e teamă că, de după vreun zid din ăsta grăsuț de doi metri, o să se ivească un apărător al fortificației și o să mă pună să las moștenirea istorică la locul ei. Și, dacă vreau suveniruri, să pun mâna să îmi cumpăr de la magazinul plin cu argint care este fix lângă intrarea în sit. Nu mai iau nimic drept amintire. Aaaa, ba iau: o fotografie cu cei doi domni care ne-au fost azi ghizi și protectori: Mohammad și Elie. Pe Mohammad îl pândeam de mult…
Mai am o experiență care s-a transformat într-o amintire la care țin foarte tare: prânzul din această ultimă zi de vacanță. L-am împărțit cu cei doi domni mai sus amintiți. De fapt, ca să fiu corectă până la capăt, ei și-au împărțit prânzul cu mine. Și poveștile. Unele din ele din viețile lor de acasă, cu și despre familiile lor, cu și despre viața lor de libanezi obișnuiți, povestite de oameni, nu de ghizi. Este unul dintre momentele mele preferate din 2020 (și suntem deja la jumătatea anului când scriu acest articol) și sunt extrem de recunoscătoare pentru că mi-a fost dăruit. Unde mai pui că le-am mâncat și plăcințelele cu carne?
