Mare, pescari, port, plase de pescuit care zac liniștite la soare după o dimineață agitată, bărci trase la mal, miros îmbietor de pește care se perpelește când pe-o parte când pe cealaltă pe un grătar încins. Flori atârnânde în ghivece parcă lipite de pereții caselor, clădiri din cărămidă, străzi înguste, statui ale Fecioarei care stau la adăpost în nișele din pereți, biserici cu ușile deschise. Așa am făcut cunoștință cu Tyre. Sau Tyr. Sau Sur. Sau Sour. Sau Tyrus. Sau Zor. Sau Tsor. Iar enşpe mii de variante de denumire. E clar, și aci avem de-a face cu unii și alții care s-au perindat și și-au pus amprenta. Normal, doar suntem în Liban, țara unde istoria mi-a râs în nas în fiecare zi parcă fericită să câștige bătălie după bătălie cu inculta de mine. Bine măcar că în orașul ăsta am început cu partea de timp liber, lăsând pe mai târzior lecția cu dom’ profesor Elie.
Ai zis timp liber? Am și fugit să dau o tură portului. E tare ciudat, însă mă simt de parcă m-aș întâlni cu un vechi prieten. Experimentez senzația asta că parcă ne-am mai cunoscut cândva. Mă plimb de parcă aș fi la mine acasă, fără teamă sau reținere. Nici nu știu cum să explic în cuvinte ce văd aici. E ca un tablou rupt din poveștile pescărești. E adevărat că deja pescarii s-au tras la umbră, astea nu mai sunt ore pentru pescuit. Se mai văd pe apă bărcile care în dimineața asta au avut grijă să iasă la adunat peștele din plasele aflate în largul Mediteranei. Toată viermuiala pe care mi-o imaginez a se întâmpla în micul port la ore la care nici măcar Soarele nu s-a dat jos din pat, se transformă la orele prânzului în liniște. O liniște care mă atrage inevitabil. Se aud ici colo pescărușii. Și glasul mării.
Cu ochii după norii care se joacă pe cer și după năvoadele luate la descurcat de pescari, mă trezesc că deja dau roată locului. O iau agale pe o alee care șerpuiește printre bărci colorate spre statuia Fecioarei care îi apără pe cei care ies zilnic pe mare ca să își practice meseria. E ceva cu atmosfera din locul ăsta… poate e de la lumina soarelui care astăzi a reușit să treacă de nori și să mângâie țărmurile Mediteranei. Sau poate e de la muzica arăbească, pe ritmurile căreia o gospodină curăță și pregătește ceva fructe de mare aduse de soț ca pradă. Mmmm, degeaba mă dădui eu bărbată, mirosul ăsta de creveți împrieteniți până la pătrundere cu ceva căței de usturoi și vreo câteva picături de unt îmi fac stomacul să protesteze în fața deciziei mele de a sacrifica prânzul în favoarea plimbării.
Ptiu, ptiu, piei, ispită! Plec repede de pe digul ăsta doar pentru a mă plimba pe unul mai lung. Sonică nu e la fel de temperat ca mine. El înghite cu nesaț imagine după imagine. Se uită la mine cu lentila aia a lui cea nouă și parcă îmi spune că ar vrea să prindă aici un apus. Și eu. Numai că nu suntem de capul nostru. Hai să nu ne întristăm și să facem rai din ce avem, vorba unui clișeu la modă. Bine, mai dăm o tură prin împrejurimi. În afară de bărci, pescari, năvoade, numa’ bune de impresionat turiste sensibile ca niște gâsculițe sunt și câteva clădiri ce mă duc cu gândul la Cadiz-ul Spaniei. Ia să o luăm spre ele! Trec de băieții care mă priveau curioși, întrebându-se poate ce caută un Sonică așa impunător la gâtul unei muieri. Reușesc să îi fac să se fâstâcească, dăruindu-le un zâmbet larg. Andreea, nu ești în Europa, ai mai multă grijă cu felul ăsta al tău de a fi!
Imediat lângă port este un cartier creștin, rămas de pe vremea cruciaților. Nu, nu-i încă momentul pentru ora de istorie! Pe aici am intrat în port. Pe străduțele lui înguste, printre casele din piatră ale căror curți și ferestre sunt pline ochi de flori. Cred că și el ar fi o companie minunată pentru vreo două, trei ore. Eu l-am ignorat cam tare, presată fiind de ceas. Am apucat doar să îi simt puțin mireasma de oraș vechi, suficient însă pentru a mi se face poftă de poveștile și legendele pe care le dezvăluie cu siguranță celor ce îi alocă timp și deschidere. Din grădinile caselor se aud glasuri vesele sporovăind de zor. Ai, ai, ai, Andreea, cum ar fi fost să te așezi la povești cu oamenii ăștia care își spun pățaniile vecinilor direct peste gard sau care sporovăiesc leneș cu ai lor despre una, despre alta, despre toate și nimic. Se va întâmpla și asta. Cândva!
O luăm la fugă. Nu, nu ne sperie nimeni și nimic. Numai că mai avem doar câteva ore și urmează vizita în locurile alea grele. Care vorbesc despre nașterea și viața orașului, despre vremuri mai bune sau mai zbuciumate. Încercăm să ținem pasul cu ghidul nostru, sprinten ca un căprior, care ne sucește și ne învârtește printr-un bazar labirintic. Păcat că mai totul e închis. Ce vrei, e sărbătoare și la ei! Și, la cât au cântat și au dansat în noaptea de Revelion, nu m-ar mira să sforăie toți pe la casele lor. După un sprint ca la 100 de metri garduri, ieșim la lumină. Pardon, la bulevard. Până să ajungă Mohammad cu mașinăria lui, aruncăm o privire asupra Portului Egiptean, punctul sudic al sit-ului Al-Mina, sit care ascunde rămășițele romane și bizantine ale bătrânului Tyre. Gata, e clar, nu mai e scăpare! Nici măcar traficul care îmi amintește de Petricani la ore de vârf nu ne mai salvează. Elie începe să se foiască, nu își mai găsește locul în scaun.
Se produce inevitabilul: let’s history, oștenii mei! Se spune că inițial orașul ar fi fost colonie a Sidonului, construită de marinarii sidonieni. Dar să ne întoarcem în timp, zic! Acum câteva mii de ani, orașul Tyre avea două părți: una insulară și una continentală. Pe insulă se afla centrul orașului, fiind așezat strategic, păzit de apele Mării. Dar, indiferent cât de ferit ar fi fost, Tyre insular nu ar fi putut exista fără apa potabilă (apa a fost Călcâiul lui Ahile în zonă, determinând destinul orașului de-a lungul istoriei) și cheresteaua care veneau din Tyre continental. Eheee, și mulți au râvnit la cetatea cu rol strategic: Nabucodonosor i-a făcut curte sub amenințarea asediului vreo 13 ani. Nu i-a ieșit. I-a ieșit lui Alexandru cel Mare care a plătit cu prețul timpului (vreo 7 luni), al pierderilor semnificative de vieți omenești și resurse. Oricum, el a fost cel care a construit, cu resturile orașului continental pe care a reușit să-l dărâme, un drum imens către partea insulară. Și așa oamenii lui au putut să ajungă la fortificație și să cucerească Tyre. Acuma, dincolo de nenorocirile pe care le-a ordonat p-acolo, el a făcut ca insula să devină peninsulă, calea de acces construită de el fiind de-a lungul vremii inspirație pentru alte și alte generații care au construit clădiri, drumuri, ziduri care au unit astfel cele două părți ale Tyre-ului.
Istoria își urmează cursul, iar Tyre intră, rând pe rând, sub ocupație elenistică, romană, bizantină, musulmană. Și cruciații și mamelucii și-au făcut simțită prezența. Numele orașului este strâns legat de mai multe etape din istoria umanității: construcția Templului lui Solomon în Ierusalim cu ajutorul materialelor și a arhitectului trimis de regele Tyre-ului; comercianții localnici au fost primii care s-au avântat în largul Mediteranei, dincolo de pilonii lui Hercule (intrarea în strâmtoarea Gibraltar), ei fiind responsabili și pentru înființarea coloniilor feniciene Cadiz și Cartagina; producția de purpură (pudră folosită pentru a colora mătăsuri sau țesături) care se extrăgea din cochiliile Murex-ului (un melc ghinionist care își făcea veacul prin zonă) și care era considerată o materie nobilă, semn al regalității și distincției (pentru un gram de purpură se plăteau 20 de grame de aur).
Avem și azi o oprire într-un sit arheologic, Bass. Este pe partea continentală a orașului. Ajungem la limită. Aproape s-au închis porțile. Ne-a prin seara pe drumuri și prin trafic. Avem noroc și intrăm. Începem cu partea bizantină care a fost cândva o necropolă. Pe sarcofage se pot vedea îngeri ciopliți. Sau cap de leu. Morminte mai mari sau mai mici, unele cu inscripții romane, altele cu inscripții grecești, morminte pentru o singură persoană sau columbarium, morminte pe două etaje unde puteau fi înmormântate mai multe persoane, toate martori tăcuți ai trecerii timpului și ai mortalității oamenilor. Hai să plecăm spre partea romană că devine ușor cam morbidă toată treaba. Noroc că ne atrage atenția Poarta Împăratului Roman Adrian, cu arcul înalt, 20 de m de piatră de nisip care te obligă să privești cerul, arc folosit de care. Imediat lângă, un arc mai mic, folosit de oamenii care veneau pe jos. Ia uite, niște arcade. Dap, ale apeductului care aducea apă din Ras El Aim, de la 6 km distanță, ca să rezolve deficitul de apă cu care s-a confruntat zona încă de la începuturile existenței sale.
Suntem deja în partea romană. Ne îndreptăm repejor spre Hipodrom, spectacolul măreției antice romane și unul dintre cele mai bine conservate ansambluri de tipul ăsta din lumea romană. Stau și mă uit ca vițelul la poarta nouă, imaginându-mi gladiatorii în arenă sau cum carele, 10 câte 10, parcurgeau de 10 ori cei 480 de metri lungime, înghesuindu-se pe lățimea aia care nu măsura mai mult de 160 de pași. În gradene, 20.000 de spectatori așteptau cu sufletul la gură să vadă virajele luate la viteză mare care îi făceau uneori pe câte unii să își piardă chiar și viața. Buuun, de mici ne-a plăcut să îi vedem pe alții suferind… Sub gradene erau magazine. Normal, că doar shopping-ul nu s-a inventat ieri. Mai suntem și în orașul unde comerțul era vedetă. Mai exista și Obeliscul din marmură roz adusă din Egipt, obelisc strămutat între timp. Roz este și cerul. Gata, soarele s-a băgat deja în plapumă. Pe cer se luptă nuanțe de roz, bleu, alb, gri. Hai că nici nu se putea termina mai frumos ziua asta!
Aaa, uitam să zic de cum numele continentului nostru are legătură tot cu orașul ăsta, Zeus răpind-o pe Europa (fiica regelui Agenor) de pe țărmul Tyre-ului. Și am mai uitat un aspect: și Sidon și Tyre au fost bătute la pas de Cristoşel. Scrie și în Evanghelii cum, aflându-se prin zonă, Hristos a vindecat o femeie posedată de demoni. Și Sf. Apostol Pavel a trecut p-aici, venind din Cipru. Uite cum ambele orașe libaneze fac parte din istoria creștinismului și uite cum ne legăm noi unii de alții, ne convine sau nu.