Greu cu demararea în prima zi a lui 2020. E liniște pe străzi. Pe capota unei mașini o pălărie roșie a fost abandonată de cel căruia i-a înveselit trecerea în noul an. Și anul ăsta începe cu ploaie. Ieeei, ce bine, aveam emoții că bocancii mei vor apuca să se usuce. Mohammad este în mijlocul străzii. Ne protejează. Elie nu a ajuns încă. Petrecerea, bat-o vina… tot de la petrecere ni se trage și liniștea asta în autocar. Toată lumea sforăie pe ea. Doooamne, și când te gândești că și azi avem o zi cu muuultă istorie de descoperit, de înțeles, unii chiar de învățat! Parcă auzindu-mi gândurile, răgușitul și întârziatul nostru ghid își începe poveștile. Are câteodată o minte diabolică, de profesor care își testează elevii. Începe cu niște întrebări legate de Gilgameş și Uta-napiştim (Noe din Biblie), cu o telenovelă în care Gilgameş și fostul lui dușman devenit prieten, Enkidu, pleacă să lupte împotriva lui Humbaba, monstrul din pădurile de cedri. Ajunge pe urmă să ne povestească despre Eshmun, care avea legătură cu prima noastră oprire.
Păi, dacă tot eram “in the neighbourhood”, înainte să ajungem la Sidon, mergem să vedem Templul lui Eshmun. Ooo, Cristoşelule, here we go! Eshmun era un vânător tare frumușel din Beirut care reușește să îi sucească mințile zeiței Astarte. Mda, numai că, în loc să fie mândru de așa onoare, al nostru ca bradul decide că lasă toată treaba la capitolul “dragoste neîmpărtășită”. Și, ca să nu mai fie așa atrăgător pentru zeitatea înamorată, se apucă să se ciumpăvească pe ici colo, mutilându-se până la moarte. Îmvaaai, când află muierea una ca asta, să te ții. Se folosește de toată puterea ei de zeitate ca să îl readucă la viață pe amărât și îl transformă în zeu al fertilității și vegetației care moare și renaște anual. Normal că Elie nu a dat-o așa simplă, însă mi s-a părut mult prea greu pentru 1 ianuarie să mă străduiesc să țin minte paralela cu Adonis și telenovela lui cu Afrodita. Așa că, eu am ales legenda.
Așa. Și mergem să vedem templul. Colegii mei află despre coloanele din marmură cu turnuri Torus (încă mai există fragmente din bazele acestor coloane) din era babiloniană, despre clădirea piramidală (include o rampă de acces la cisterna de apă) care se pare că este cel mai vechi monument din sit, despre capela cu tronul mare de piatră sculptat dintr-un singur bloc de granit în stil egiptean care era pentru zeița Astarte, despre Tribuna lui Eshmun și sculpturile ei în relief în stil elenistic care este expusă la Muzeul Național din Beirut, despre cocoșul (animal de sacrificiu comun pentru Eshmun – Asclepius) care fuge de un bărbat în reliefurile templului adiacent capelei Astarte, despre instalația hidraulică elaborată care canalizează apa din izvorul Ydll. Eu nu aflu despre toate astea că sunt cu ochii pe niște covoare colorate întinse la uscat în fața unor portocali doldora de fructe. Deci pot să vă povestesc doar cât de bine dă albastrul așternuturilor cu portocaliul citricelor. Aaaa, și mai sunt și vreo doi banani p-acolo, însă nu am văzut să aibă ceva fructe. În concluzie, sunt coșmarul oricărui ghid.
Lasă că o să fiu mai atentă în Sidon. Sau Sayda. Sau Saida. Sau Sayida. Sau Saydun. Mă rog, în orașul ăsta strâns legat de viața și îndeletnicirile pescarilor. Intrăm în unul dintre cele mai vechi orașe feniciene, vedetă de multe ori în operele lui Homer. Are apariții chiar și în Vechiul Testament. Ca orice vedetă va fi râvnit și condus pe rând de Imperiul Asirian, Babilonia, Persia, Alexandru cel Mare, Regatul Seleucid, Dinastia Ptolemaica din Egipt, Imperiul Roman. Era recunoscut în vremurile alea pentru sticlărie și pentru producția de vopsea în nuanțe diferite de roșu. În timpul cruciadelor, orașul este distrus ba de ayubizi, ba de mongoli. O să își recapete importanța comercială în timpul Dominației Otomane și o să se dezvolte exploziv în timpul emirului druz Fakhreddine II. Pe urmă, francezii îl transformă în port pentru Damasc. Și nu numai oamenii și-au lăsat amprenta asupra Sidon-ului. În 1837 un cutremur supărat pe viață pune la pământ orașul. Dar, așa cum m-am obișnuit în țara asta, va fi reconstruit.
Cum nu avem cinci zile de rămas ca să descoperim locurile, ne vom opri în două puncte principale. Unul cu istorie la purtător, celălalt avea să îmi mângâie sufletul mie și să îl facă fericit pe Sonică. Hai să scăpăm mai întăi de ăla cu istoria! Carevasăzică, Fortăreața Mării sau Sea Castle, opera cruciaților, gândită ca fortificație a Insulei Sfinte. Este așezată minunat, pe o peninsulă, parcă direct în Marea Mediterană. Jocul de-a prinselea al norilor cu soarele dă dramatism fotografiilor lui Sonică. Plecăm să descoperim singurei plusurile locației: cele două turnuri din piatră, legate printr-un zid în care mai poți vedea, la fel ca și în zidurile de apărare, resturi de coloane ale vestigiilor romane; sala boltită, cu capiteliuri sculptate; moscheea de pe acoperiș; priveliștea asupra portului și a orașului vechi. Iar pierd poveștile ghidului meu în favoarea poveștilor pe care încerc să mi le imaginez singură călcând pe unde călcau oamenii și acum sute de ani. E liniște. Par a vorbi doar pescărușii. Are și ploaia avantajele ei: sperie o parte din turiști și testează dacă într-adevăr îți dorești să ajungi în locuri.
Nu mai am răbdare parcă să termine toată lumea de descoperit Fortăreața. Așa e când știi ce urmează. Traversăm. În 50 de pași suntem în Old Souk. Ah, cât îmi plac piețele! Mai ales cele orientale! Mai ales cele vechi! Nici nu îndrăznesc să mă gândesc cum va fi plimbarea mea prin bazarul ăsta, aflat în orașul în care Europa, Orientul și Africa se întâlnesc în răspântia Levantului. Sunt ca un copil acasă la Moș Crăciun. Mă bucur de culorile fructelor, de firele de curent care par pânze ale mai multor păienjeni ce s-au înțeles să trăiască mii într-un singur colț de tavan, de meșteșugarii care își au atelierele în bazar, de pisici care își fac siesta pe scuterele ce vor zbura la spartul târgului pentru a-i duce pe negustori la casele lor, de compania lui Mohammad însărcinat să nu piardă vreun codaș. Ok, sunt direct vizată, am înțeles ideea. Ce avea să mă surprindă de data asta la paznicul meu era răbdarea lui: stătea cuminte și aștepta până când terminam eu de fotografiat alunele dintr-un desert expus la tarabele din piață. Câteodată îmi traducea ce îmi spuneau comercianții, câteodată doar zâmbea. Uneori cerea să vadă fotografia. Alteori doar zâmbea. Poate bat câmpii, însă mi s-a părut că și-a luat rolul de protector foarte în serios.
Am stat și m-am gândit de ce mi-o plăcea mie așa de mult să intru în Souk-uri. Că nu e ca și cum aș fi cine știe ce cumpărător pe care să și-l dorească orice comerciant. De fapt, cred că în bazarurile astea este vorba de ceva mai mult decât simplul proces temporar de vânzare-cumpărare care poate avea loc într-o piață obișnuită. Este vorba despre inima fiecărui oraș, este vorba despre oameni. Aici poți să îi cunoști pe localnici, aici ți se vor deschide și îți vor povesti din tainele meșteșugurilor lor dacă te văd sincer interesat. Mai mult, dacă le acorzi timp, deschidere și zâmbet, s-ar putea să îți povestească chiar și despre bucuriile și necazurile familiei lor. Aici este vorba despre comunicarea aia sinceră, curată, naturală. Așa cum este sucul rodiei, stoarsă sub ochii tăi. Nimic îmbrăcat în hainele marketingului modern. Este despre suflete, despre oameni care îți povestesc de unde și cum își procură marfa, care te invită să guști din bunătățile de pe tarabă, fără a te face să te simți obligat să și cumperi. Iar semnul ospitalității lor nu stă în pâine și sare ca la noi, ci în aromele dulci și parfumate ale rahatului. Și oamenii par aici mereu bucuroși de oaspeți, deschiși la a te primi în atelierele lor.
Înainte să ne lase să ne plimbăm de capul nostru, Elie vrea să ne ducă la Khan el Franj, caravanserai-ul frate cu Hanul lui Manuc al nostru și unul dintre hanurile de secol 17 care s-au păstrat cel mai bine (e adevărat că a și avut nițel noroc, aici fiind reședința consulului francez, orfelinat pentru fete de care aveau grijă călugării franciscani, sediu pentru diverse centre culturale). Să nu uităm că suntem într-un pol al comerțului. Avem o grămadă de comercianți care ajung în Sidon să își vândă marfa, caravane care vin sau pleacă. Era nevoie de locuri unde ei să poată înopta, cu tot cu animale și mărfuri. Se decide emirul Fakhreddine II să rezolve problema, construind mai multe incinte unde să fie găzduiți cei care ajungeau în zonă. Și unde să își poată vinde marfa, dacă asta le era voința. Acuma, umblă vorba prin sat că hanul ar fi apărut cu vreo 60 de ani înainte de începerea domniei emirului, când Marele Vizir Mehmed Pașa a închiriat locul pentru 792 de dolari unor comercianți francezi. Nici nu mai contează care cum. Important este că ne putem bucura și azi de curtea dreptunghiulară, de jur împrejurul căreia sunt galerii acoperite. De fapt, hanul era un oraș în miniatură, oraș ale cărei porți se închideau în fiecare seară pentru a-i proteja pe “locuitori” și a le feri bunurile de eventualii tâlhari.
Ne mai plimbăm câteva zeci de minute singuri prin Souk. Eu am norocul să mă bucur de compania lui Elie. În sfârșit, și-a dat haina de profesor jos. Îmi arată câteva din locurile lui favorite din piață, îmi face cunoștință cu vreo doi dintre comercianții de unde își face el cumpărăturile. Știm cu toții că vizita în compania unui om de-al locului va fi mereu mai ofertantă pentru musafir. Ți se deschid altfel de oportunități, ești primit chiar mai deschis de către localnici, ajungi în colțuri de bazar în care poate singur nu te-ai aventura și ai risca să pierzi ferestrele albastre, străzile înguste, mușcatele care colorează ici colo pereții caselor. M-aș întoarce în Sidon. Nu am ajuns la Muzeul Săpunului. Și nici la Palatul Debanne. Și mi-aș mai fi acordat câteva ore de cunoscut oamenii din Souk. Poate data viitoare.
