Lăsăm în urmă partea asta de Liban. Cea care mie mi-a plăcut extrem de tare. Și în care m-aș întoarce. Sunt sigură că mai sunt locuri de văzut. Pentru că e încă devreme și nu sunt chiar sătulă de umblat, decid că voi rămâne în oraș. Să mai descopăr câte ceva din Beirut. Auzind că am în plan Gemmayze și Mar Mikhael, adică două cartiere în care speram să găsesc marfă pentru Sonică sub forma unor graffiti-uri sau poate scările colorate care leagă Mar Mikhael de Jeitawi, încă vreo patru muieri decid să coboare mai bine cu mine în ploaia mocănească decât să meargă spre hotelul aducător de căldură ca să își calce rochiile de seară. Mohammad ne lasă fix peste drum de Saifi Village, un cartier construit în stil colonial francez. Mai e puțină lumină, nu s-a întunecat încă. Așa că Sonică înghite cu nesaț vreo două cadre. Așa, de peste bulevard. Căci noi trebuie să virăm la dreapta, vorba GPS-ului.
Ajungem extrem de repede în zona Gemmayzeh. Plouă cu găleata. Fetele nu zic nimic. Eu mă bucur, atât cât pot să văd de sub glugă, de clădirile istorice din vremea ocupației franceze. Prin anii 90 aici se strângea intelectualitatea Libanului. Acum locul este mai degrabă cunoscut ca sufletul boem al capitalei, unde se adună artiștii să se exprime. Îmda, numai că nu prea cred că am ajuns în momentul potrivit. Să zicem că asta cu Revelionul mai e cum mai e, însă cred că vremea este cea care ascunde după ușile restaurantelor zumzetul și vibe-ul pe care le căutam. Ah, și cât de interesante ar fi fost vreo două, trei ore petrecute aici, pe străzile strâmte. Nici nu avem foarte mult timp de rămas în vreun loc din ăsta la un pahar de ceai cald. Că ne-am propus să mai vedem niște locuri înainte să ne punem rujul roșu pentru petrecere. De la Moscheea Mohammad Al-Amin, cea cu domul albastru ce pare o căciulă trasă pe urechi, se aude chemarea la rugăciune. Ce-ar fi să…?
Pentru că Piața Martirilor e exact lângă Moschee și pentru că încă nu s-au terminat conflictele din Beirut, pe străzi e plin de armată. Da, au arme. Nu, nu e înfricoșător. E ca la noi la proteste. Numai că pe ei nu i-a gazat nimeni. Cel puțin, deocamdată. În timp ce fetele intră în Moscheea construită de fostul prim ministru Rafik Hariri, eu încerc să leg o conversație cu doi militari. Nu îmi iese. Nu vorbesc decât limba lor. Iar eu pe asta nu o știu. Îi întreb de Catedrala Maronită Sf. Gheorghe. Mi-o arată fix lângă Moschee. Bine, bine, dar având în vedere că pe aici aveți atâtea garduri cu sârmă ghimpată, cum fac să ajung la ea? Nu reușim să ne înțelegem, oamenii trimiţându-mă să mă descurc singură. Ploaia nu e nici ea mai înțelegătoare și se pornește din nou. Orbecăim la propriu. Nu reușim să dăm decât de garduri și semne cu accesul interzis. Renunțăm la biserică.
Traversăm bulevardul și ne pierdem pe străduțele din jurul lui Beirut Souk. Suntem printre clădiri elegante. Probabil așa arată și Parisul. Nu eleganța clădirilor mă face pe mine să tresar. Nici liniștea întreruptă doar de picăturile de ploaie ce se aruncă sinucigașe pe piatra cubică. Nu. Mie îmi dau lacrimile când văd cum, pe acest Champs Elysees al Beirutului, printre brăduți îmbrăcați în instalații luminoase și magazine cu ștaif, văd atârnând, luminate în roșu ca să sară în ochi, următoarele cuvintele: Love, Hope, Peace, Christmas și Beirut. O să mă întrebați ce mare șmecherie. Vere, este.
Suntem pe linia verde, adică bucățica aia care a despărțit creștinii și musulmanii în timpul războiului civil. Multe dintre clădirile care se aflau de-a lungul acestei linii de demarcație au fost distruse în timpul conflictului. Numai că, așa cum vă mai spuneam, libanezii sunt genul de oameni care își suflecă mânecile și o iau de la început de fiecare dată când e nevoie. Așa că, în martie 1994, Guvernul Libanez a aprobat un master plan pentru reconstrucția orașului, iar în mai 1994 Solidere, compania libaneză pentru reconstrucția și dezvoltarea Districtului Central al Beirutului, se apucă de implementarea celui mai mare proiect de resuscitare urbană din anii ‘90. Și le-a ieșit. Și mi se pare că încă mai lucrează la dezvoltarea acestui district.
Dacă tot nu ne-a ieșit vizita la biserică, poate reușim să ajungem în Zaitunay Bay ca să vadă și fetele care nu ajunseseră care e treaba pe acolo. Ok, o luăm spre port. După vreo juma’ de ceas de mers pe străduțe când mai întunecate, când mai largi, ajungem în Port. Numai că portul e port și bay-ul e bay. Ne dăm seama că am luat-o în sens opus decât ar fi trebuit. În momentul ăsta grupul se rupe. Două dintre fete decid să se întoarcă la hotel cu un Uber, eu și cucuietele care își doreau să ajungă în Zaitunay ne înarmăm cu răbdare, cu glume și cu povești. Și pornim să facem înapoi cele treizeci de minute auncate pe altarul pașilor zilnici și încă vreo 10 ca să și ajungem acolo unde ne propusesem. Singura chestie notabilă și pe care vreau să v-o povestesc este că domnul pe care l-am întrebat unde mama naiba suntem s-a oferit să le ducă pe fete la hotel. Pro bono. Da, mai zic o dată: libanezii sunt extrem de deschiși și de săritori să ajute. Cel puțin cu turiștii.
Noi, restul, am reușit să ajungem cu bine pe jos în Zaitunay. Toată lumea încheie 2019 fericită: fetele că au ajuns să vadă și ele locul ăsta despre care citiseră, eu că am reușit să îmi revin din rătăceală, stelele că s-a oprit ploaia. După atâta fericire era clar că urma un ultim hop ca să ajungem să ne punem țoalele ăle bune pentru petrecere. Deja drumul către hotel e ca și cum aș pleca din Pipera către casă. Bulevardele sunt parcă puțin mai goale decât în cealaltă seară când m-am plimbat pe aici. Strada Hamra, plină de obicei de turiști în căutare de shopping sau de o înghețată grozavă, se pregătește și ea de noul an. În restaurantele hotelurilor de multe stele apar deja decorațiuni, iar pe mese sunt pălării și ceva inimioare. Hmmm, te face să te întrebi una alta decorul ăsta.
După trei ore. Holul hotelului se umple de doamne elegante. Unele sclipitoare. Altele coafate. Domnii și-au pus cel mai fain zâmbet. Toată lumea pregătită pentru petrecere. Cumva Sabrina a reușit să îl aducă și pe Elie în seara asta. Sunt curioasă dacă tot despre temple o să vorbească. Mohammad este și el cu noi. Și înțeleg că a fost și în restaurant, deși nu l-am văzut la masă. Aveam să aflu o zi mai târziu că el este de loc de la kilometri buni de Beirut. Și că în noaptea de Revelion a dormit în autocar. Mno, nu m-am simțit deloc bine cu vestea asta. După ce că nu a fost cu familia lui, s-a mai și chinuit săracu’ să facă frigu’ în mașină. Și să n-o aud pe aia cu riscurile meseriei! Bine, let’s party!
Atenție, urmează mărturiile unei babe care nu a făcut altceva decât să caște ochii la ce se întâmplă în jurul ei, într-un restaurant plin ochi cu libanezi unde ne-am rătăcit și noi, vreo câțiva turiști, suficienți cât să le fim puțin incomozi la început. Da, așa este. Așa este cum ați citit. Așa este cum ați văzut prin filme. Așa este cum vă imaginați. Femeile lor sunt extrem de frumoase. Și de voluptoase. Și de geloase (o doamnă mai să îl pocnească pe soț în spatele mesei noastre pentru că domnul avea vedere fix la decolteul unei doamne din grupul nostru). Și de posesive (îmi amintesc cum una dintre domnișoarele din grupul nostru a încercat să danseze pe ring cu un grup de localnici… poate domnii ar fi primit-o în grupulețul ăla care se unduia acolo pe muzică arăbească, însă doamnele lor…). Și de operate (ne spunea ghidul că industria chirurgiei plastice este în floare în Liban). Domnii: ei bine, unii eleganți, alții extrem de naturali (a dansat și a cântat un domn de i-a sărit cămașa de pe el, fără să țină cont de nimeni și de nimic), toți mari consumatori de alcool (sau cel puțin așa mi s-a părut mie…e adevărat, eu nu m-am plimbat prin cluburile de la noi ca să văd ce înseamnă consum serios de alcool).
Muzica: Cristoşelule, cântă oamenii ăia de zici că e ultimul lucru pe care îl vor face în viața asta. Am văzut pasiune și la băiatul care le făcea pe muieri să suspine p-acolo, deci am tras concluzia că versurile erau din categoria “mai vino iar în gara noastră mică”, și la duduița care îl făcea pe nenea ăla naturalu’ de mai sus să cânte din toți rărunchii ceva versuri legate de “frumoasa mea, în noaptea asta să ne iubim ca doi nebuni”. Aaa, și totul în direct, da? Adică oamenii cu vocile la ei! Ca să nu mai zic că erau amândoi frumoși de picau. Și că dansau de parcă ursitoarele lor le-ar fi dăruit toate talentul de unduire serpuindo-ispititoare.
Mâncarea: un vis. Mezze la libanezi înțeleg că are între 6 și 100 de aperitive calde și/sau reci. Noi am avut cred că vreo 24. Vă rog din sufletul meu de om grăsuț să nu mă întrebați ce am mâncat. De toate. Nu mai știu să vă spun numele. Dar pot să vă spun că totul a fost excepțional. Nu, nu mi-a lipsit salata de boef că nu am avut timp să mă gândesc la ea. A urmat și ceva miel făcut cum numai ei știu. Și parcă și ceva pui. Totul stropit din belșug cu arak. Și cu vin. Nu am abuzat că trebuia să prind toate bârfele. La sfârșitul mesei de Revelion au un desert specific. Knafeh, cred. Nu m-a dat pe spate, sunt mai bune baclavalele turcilor.
Ce se mai face la ei la petrecere? În afară de băut, unduit trupșoare în moduri cât mai languroase, cântat până îți pierzi vocea și mâncat, mai avem: spectacolul dansatoarei din buric care te ține cu ochii fixați pe ombilic o oră întreagă, gândindu-te ca fraiera dacă ea mănâncă oare şaorma; narghilea de toate felurile, aromele, gusturile (alegeți voi ce e corect din astea că eu nu mă pricep). Și eu cred că la ei e și o tradiție să se certe tare în noaptea de Revelion. Că altfel nu îmi explic balamucul dintre doamna și domnul din spatele nostru. Aaaa, și la miezul nopții, toată lumea primește pălării și zdrăngănitoare pentru a goni cu zgomot anul ce pleacă. Și inimioare care se aprind. M-am emoționat ca o mămăligă iar. Am mai pățit asta în 2014 spre 2015 când eram în Bulgaria și la miezul nopții am aprins lampioane. Mi s-a părut mai fain așa decât cu bubuitori și artificii. Acu’, mă gândesc că ar fi chiar nasol să mai dea cu pocnitori după toate bombardamentele pe care le-au trăit…
Mi-a plăcut Revelionul Libanez la el acasă. Să îl văd ca spectator. Nu neapărat să îl dansez. Eu rămân la varianta mai romantică a unei sârbe oltenești. Sau, hai, bine, la un dans din ăla în doi. Mă rog, înțeleg că la ei asta cu dansul este mai mult decât o modalitate de relaxare. Vine din tradițiile vechi orientale și pregătea fetele de măritiș: mișcările de unduire puneau în valoare feminitatea mai mult decât orice altceva. Mă rog, încă o fac. A meritat să pierd câteva ore bune de somn în favoarea unei nopți cu parfum de iasomie? Da, clar, este o experiență prin care cunoști tradiții, obiceiuri, feluri de exprimare. Și măcar am mai făcut pauză de la temple. Până mâine, e drept.