Orologiul sună ziua jumătate, la castel în poartă oare cine bate? Eu sunt, măi Emire, Andreea din România și venii la Beiteddine să-i văd măreția. Spre deosebire de mumă-sa lui Ștefan cel Mare care nu a vrut neam să îi deschidă poarta, eu sunt chiar invitată solemn să pășesc într-un loc de poveste unde, normal, istoria este principal locuitor. Să încep cu istoria sau cu Emirul? Na, nici nu mai contează că amândoi sunt în același tablou. Emirul ăsta de care zic, Bashir Shihab II, care a condus treburile p-aci mai bine de juma’ de secol, a zis că el vrea să iasă din rutină și, deci, nu mai vrea să șadă la Deir el Qamar, unde șezuseră guvernatorii Libanului până atunci. Nu, vere, el vrea altceva, o nouă provocare. Acuma, provocare provocare, dar cu măsură. Bine. 5 km mai departe de sat e bine? Și, uite, ca să ne punem bine cu istoria, ne folosim de un schit vechi al druzilor.
30 de ani. Atât i-a luat Emirului să ridice “Casa Credinței”: a adus arhitecți italieni și meșteri artizani de peste tot din Siria, a obligat pe fiecare dintre supușii bărbați care aveau ceva condiție fizică să presteze două zile de voluntariat pentru a asigura aprovizionarea cu apă la noul său loc de guvernare. Umblă un zvon cum că arhitectului care a construit palatul i s-au tăiat mâinile când a finalizat lucrarea ca să nu mai poată să construiască nicăieri în lume ceva asemănător. Păi dacă știa el, saracu’ om, nu mai termina nici în 100 de ani! Eee, lasă, că nici Emirul nu a dus-o prea bine. După ce a terminat palatul de vară, s-a mai bucurat de el vreo 22 de ani (până când l-au obligat otomanii, pe care și-i pusese în cap, să plece în exil în Turcia), adică mai puțin decât i-a luat să îl ridice. S-au bucurat de clădire pe rând otomanii și francezii, în timpul dominației lor în zonă. Odată cu câștigarea independenței, palatul este restaurat pentru a fi pregătit să devină reședință de vară a președintelui. Primul președinte care îl folosește este Bechara El Khoury care va și aduce din Turcia rămășițele Emirului.
Mie îmi place locul încă înainte de a intra. De cum am coborât din autocar, am simțit că mă transpun în vremuri de mult apuse. Parcă eram și eu printre călăreții sau curtenii care se întâlneau în Dar Al Baraniyyeh ca să plece împreună cu Emirul fie la război, fie la vânătoare. Pentru că în curtea asta exterioară imensă aveai loc de organizare. Cum mie nu îmi place nici războiul, nici vânătoarea, mă limitez la a fi vizitator. Aici aș fi fost primită și pe vremuri și aș fi fost găzduită, după obiceiul locului, în Al-Madafa, aripa cu două etaje folosită cândva pentru primirea oaspeților. Și nu m-ar fi întrebat nimeni nici cine sunt, nici scopul sau durata vizitei decât după ce aș fi poposit aici mai mult de trei zile. La etaj este Muzeul Arheologic și Etnografic Rashid Karami unde cunoscătorii pot găsi ceramică din epoca bronzului, ceva sarcofage cu plumb din perioada islamică. Mie mi-ar fi plăcut să văd bijuteriile din aur. Dar n-am intrat. De teamă să nu descopăr că și ăi mai bătrâni erau la fel de dornici să își afișeze podoabe grele și mari.
O iau agale spre treptele din partea de vest a curții. Habar n-aveam eu că, odată urcată oricare dintre scări, o să ajung într-un fel de Alhambra. De Liban, normal. Pentru că apuc să văd un pic din curtea Dar Al Wousta nu mă mai pot concentra pe unde ar putea duce pasajul cu bolte de la capătul treptelor. Aud cum povestește Elie ceva despre apartamentele șeicilor Hamade din Chouf, responsabili cu protecția palatului și ceva referitor la birourile miniștrilor emirului. Dar doar aud, căci deja eu sunt cu ochii la fântâna așezată în mijlocul curții interioare. Oooo, Dumnezeule Mare, încep să descopăr ușor ușor arcadele, balcoanele din lemn (comandaloune) care se află în colțurile camerelor, fațadele. Parcă aș fi într-un vis. Ca să fie treaba treabă, intrăm să vedem și pe dinăuntru: mozaicuri, mobilă orientală, pereți și tavane acoperite cu lemn sculptat și pictat, fântâni și panouri din marmură care să aducă răcoarea vara, mangaluri din alamă care încălzeau iarna interioarele din piatră.
Intrăm și în Dar el Harim. Aici erau apartamentele private. De fapt, Haremul Superior, salamlik-ul sau sala de recepție, Haremul de jos, bucătăriile și băile. Ne-ar trebui cinci zile să apucăm să le vedem pe toate. Mai nasol e că nu cred că m-aș plictisi. Eu, aia care iubește muzeele… Domne, aici chiar mi se pare fascinant. Sala de așteptare și sala de recepție sunt cela mai bogate în ornamente. Rămân cu privirea pironită pe podeaua de mozaic și pe inscripțiile de pe pereții din salamlik. Aici Emirul împărțea dreptatea cu autoritate, prin puterea conferită de poziție. Și tot de aici își conducea afacerile. Mă uit să văd poate a rămas rătăcit p-aci vreun plan de business care să mă ajute să construiesc nu un palat așa mare ca al lui, dar măcar să nu mai fiu datoare la bănci până la pensie. Nu găsesc. E, lasă, pensia nu e așa departe.
În dreapta ușii este Haremul Superior. Îl ignorăm cu desăvârșire. Pentru că vrem mai degrabă să vedem Hammam-ul și, dacă putem, Haremul de Jos unde dormeau Emirul și familia. Aaa, și uitasem: omul nu a avut nici un harem. Să revenim la dușuri. Pardon, băi. Hai că chiar sunt curioasă că tot am auzit că ar fi unul dintre cele mai frumoase hammam-uri din lumea arabă. Elie ne prezintă frigidarium sau camera rece. Măăă, stai puțin, ziserăm că vorbim de băi. Din alea în care te speli. Da, da, suntem unde trebuie. Că, după modelul roman (mult timp liber mai aveau și romanii ăștia de inventau atâtea…cam ca cercetătorii britanici de azi), băile astea așa încep: cu dezbrăcarea în camera asta rece. Și cică aici se și relaxau înainte sau după baie: mai o poveste, mai o politică, mai o bârfă mică. După ce terminau cu trecerea în revistă a zvonurilor, intrau în tepidarium sau camera caldă, pentru un masaj sau pur și simplu doar pentru a-și lăsa organismul să se adapteze trecerii de la frig la cald. Ca la sfârșit să intre în caldarium sau camera fierbinte unde în sfârșit puteau să se bucure de baie. Așadar, ăștia de intrăm în baie, aruncăm hainele, facem un duș de 5 minute și gata suntem cam habarnişti în ale spălatului. Aaa, și încă o treabă. Asta mai ales pentru cumnatu-meu care se umflă în pene că el are încălzire în pardoseală: ce crezi, bro, ăștia aveau încă de pe atunci ceva aer cald care trecea pe sub pietrele cu care erau acoperite podelele. Joac-o p-asta!
Sub Dar Al Wousta și Dar el Herim sunt grajdurile. Aci aveau loc 600 de cai cu tot cu călăreții lor și încă vreo 500 de pedestrași care făceau parte din structura de pază a Emirului. Ah, ce mi-ar fi plăcut să găsesc câțiva cai aici… Dar nu, la ghinionul pe care îl am, sigur azi e vreun muzeu în care își prezintă bătrânețile mozaicuri bizantine, eventual și cu ceva inscripții grecești care datează din niște secole pe care probabil nici nu aș ști să le scriu. Așa că nici nu mă mai obosesc să încerc. Mi-ar fi plăcut, în schimb, să văd Khalwa, schitul druzilor care se pare a fost restaurat și lăsat spre vizitare turiștilor. Ei da, numai că azi e 31 decembrie și trebuie să ajungem să ne ocupăm de bucle. Așa că nu mai fac front separat de grup, ci pornesc alături de Elie spre autocar. Îmi place să îi tachinez seriozitatea și pasiunea pentru istorie. Știu, nu e chiar corect din partea mea. Însă îmi place mereu să descopăr ce e dincolo de haina jobului.