În sfârșit ultima zi din 2019. Nu, nu a fost un an rău deloc. Ba din contră. Am văzut bucăți de Românie altfel, am călătorit peste mări și țări, am cunoscut oameni. Și atunci? De ce în sfârșit? Păi așteptam cu nerăbdare să văd care e treaba cu Revelionul în Liban. Daaa, eu fiind și o fină cunoscătoare în ale petrecerilor, abia așteptam să se facă 12 noaptea, să bem șampania și să ne culcăm. Îmda, așa ar fi fost în țară. Dar aci, unde lumea e cunoscută pentru cheful de petrecere… În fine, oricum mai am cel puțin trei sferturi de zi în față ca să mă mai pregătesc psihic pentru acel moment în care va trebui să ies din pantaloni, să pun cel mai roșu ruj și să trec în 2020 cu falafel în loc de piftie. Eee, dar ziua asta avea să merite fiecare emoție pe care aveam să o experimentez.
Ai fi tentat să zici că deja 5 zile în Liban sunt prea multe. Ce Dumnezeului să mai descoperi? Că am mai și zis că e o țară relativ mititică. Ei bine, lasă tentațiile și concentrează-te! Pentru mine ziua asta a fost cea mai faină, locurile pe care le-am văzut azi nu-mi vor fi șterse din minte prea curând. Am pornit dis de cu noaptea în cap, așa cum deja ne șade bine, spre sudul țării. Nu foarte mult că abia mâine ajungem în sudul cel mai sud. Azi rămânem relativ aproape de Beirut ca să avem timp să ne întoarcem și să ne definim buclele pentru marea petrecere. Așa că Mohammad, după ce ne-a protejat iarăși părintește la urcarea în autocar (de fiecare dată ocupa trei sferturi de drum și pe lângă el treceau nervoși șoferi în drum spre muncă, așa că se așeza oarecum protector în dreptul ușii ca să fie sigur că șoferii nu o să ne ia pe vreunul pe capotă), ne-a dus agale spre Deir el Qamar. Offf, iar istorie, mi-am zis pe un ton ușor piţiponcesc.
Aveam dreptate să oftez așa. Mai ales că urmează să ajungem în Chouf. Și normal că urma să aflăm despre druzi, că doar aci e casa lor. De fapt, druzii au apărut inițial în Egipt, atunci când califul fatimid al-Hakim se proclamă „încarnare divină”, rupându-se de curentul șiit ismaelit din care a apărut. Păi ş-atunci? De ce vorbim de ei aci? Păi stați așa că nu-i așa! Nenea ăsta, al-Hakim, are doi propagandiști mai hotărâți așa: unul, Muhammad Ibn Ismail ad-Darazi, de la care va fi împrumutat și numele acestui cult, luptă pe toate fronturile pentru a înlătura vechile religii prezente în Egipt, atacând sinagogile și bisericile. Aaa, da, din ăsta îmi ești? Ia stai că te obligăm noi să părăsești Egiptul. Du-te, nene, unde ‘oi vedea cu ochii. Și ochii lui văd Siria și Liban. Celălalt, iranianul Hamza, se proclamă imam, călăuzitor și purtător de cuvânt al califului. Și el este cel care a redactat un canon scriptural pentru noua religie: șase cărți de scrisori denumite „Nobila înțelepciune”.
Buun. Și se aşează druzii prin locurile astea. Și se pun pe trăit. Inițial, toată lumea fericită, trăiește în pace și bună înțelegere, toate națiile practicând “disimularea”, adică, mai pe românește, fă-te frate cu dracu’ până treci puntea. Mă rog, de fapt era ceva de genul “da, da, cum să nu fiu eu de exact religia care predomină”, iar, pe şustache, fiecare își vedea de ritualuri și credințe. Și uite așa au trăit ei mult și bine la grămadă, druzii cu creștinii și cu musulmanii, druzii între ei cei „qaisiți” și cei „iemeniți”. Eeee, până și-a băgat un fel de drac coada. Mai exact, prinții egipteni care tratează diferit în special cele două comunități: druzii și creștinii maroniți. Și de-aci, să te ții, vere! Dacă la început se strâmbau unii la alții, acuși încep conflictele alea mai serioase cu amenințări și jefuiri. De nu se mai termină. Unii zic că inclusiv Războiul Civil din 1860 ar fi avut ca scânteie tot niște chestii nerezolvate între cele două comunități. Și tot în 1860 locul ăsta este distrus. Aproape definitiv.
Hai să vă povestesc nițel și de sat, Deir el Qamar. Că de fapt mie satul mi-a plăcut. Istoria… așa s-așa. Am ajuns, normal pentru o țară cu ierni blânde, pe o ploaie mocănească. Măcar nu e torențială! Ne oprim ca în orice sat în mijlocul lui. Adică în piața centrală. Adică în “Al Midan”. Nu ne analizează nimeni. Bine, nu e nimeni pe stradă, dar asta e o altă discuție. În timp ce Elie povestește ceva, eu mă apropii nițel de Fakhreddine Mosque, cea mai bătrâioară moschee din zona Mount Lebanon. Nu prea mă impresionează de obicei pe mine treburile astea cu cea mai sau cea mai puțin. Mie mi-a plăcut pentru că îmi transmitea liniște. Tot în piață, în fața muzeului Marie Baz, un brad imens împodobit are grijă să ne aducă aminte că nu e toamnă cum poate ar vrea ploaia să ne facă să credem, ci suntem chiar în ultima zi a anului.
O luăm pe străduțe, ca să înțelegem mai bine cum adică întreg satul este așezat în jurul pieței. Și să simțim tradiția pulsând. Ce zisei, mă frate, străduțe? Exagerai, vorbim de trepte. Scări care îți pun la încercare atenția și care te poartă înapoi în istorie, printre case din piatră cu acoperișuri roșii. 99 % din casele astea sunt acoperite cu flori. Sau cu plante cățărătoare. Sonică e în extaz: e gri afară, nu e deloc o lumină bună pentru fotografii. Însă culorile florilor și ale caselor parcă sunt acolo ca să te ajute să uiți de nuanțele de gri. Și de nori. Și de grup. Ups, grupul! Unde se duseră?! Na, indiferent cât m-am străduit, vreme de vreo 20 de minute nu i-am găsit. Sau poate nu am vrut să îi găsesc. M-am pierdut cu Sonică pe străzi, bucurându-ne de muzica picăturilor de ploaie. Pe orice parte am lua-o, minaretul octogonal al Mocheei Fakhreddine pare să ne urmărească. E bine, nu avem șanse să ne pierdem prin labirintul ăsta de scări. Doooamne, ce senzație! Fiecare colț de stradă stă mărturia amalgamului de culturi care s-au perindat prin zonă. Hai că mă simt ca într-un puzzle al istoriei. Abia acum îi înțeleg pe Guvernatorii Libanului care, vreme de secole, și-au avut reședința aici.
Și, cum numai o minune mai putea să mă ajute să îmi mai găsesc cocălătorii, mă duc spre biserica Saydet el Talle. Maica Domnului din Deal. Locul în care, în fiecare august, vin mii de credincioși într-o procesiune dedicată Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, descoperită aici. Fix în curtea bisericii maronite aveam să îi văd pe ai mei fugind de ghidul nostru. Ce-am pierdut, ce-am pierdut? Povestea apariției acestui lăcaș de cult: cică a fost odată un emir druz care, stând el așa și meditând la nemurirea sufletului, a văzut o lumină care venea din pământul de aici. Ce s-a gândit el? Bă, ia să trimit eu niște soldați să vadă care e treaba: dacă se lasă cu ceva simboluri islamice, să pună lopețile și să construiască o moschee; dacă dau de ceva semne creștine, să facă o biserică. Na, zis și făcut. Soldații nu crâcniră în front, săpară, găsiră o piatră cu semnul crucii pe ea. Și, sub cruce, Luna și Venus. Carevasăzică, pe vremuri, aci fusese un templu. Piatra cică poate fi văzută deasupra vechii porți a bisericii. Nu m-am dus să o caut. Am rămas doar cu povestea asta și cu imaginea unui loc pe care nu pare să îl deranjeze vremea urâtă. Doooamne, ce îmi mai plac clădirile făcute din piatră… mă și văd trăind într-una din ele…
Înainte să plecăm spre următorul loc de vis, unii se opresc la o cafea. Sau la un ceai. Nu intru. Rămân în piața asta plină de lumina care reușește să treacă printre nori. Mă apropii nițel de palatul lui Fakhreddine II care găzduiește muzeul figurilor de ceară. Nu intrăm azi. Doar admirăm clădirea. Nițel mai în stânga Moscheei mai este o clădire care îmi ia piuitul: Kharj Barracks. Tot sus numitul Fakhreddine II a ridicat-o ca să o folosească drept depozit de muniții și cazarmă. A fost restaurată și acum este numai bună pentru găzduirea diverselor evenimente culturale și sociale. Cum sunt și la noi diversele palate care au avut noroc să fie restaurate. Tot așa cu ochiul îmi mai făcuse încă un locșor ce părea super elegant. Numai că nu e în sat, e la vreo trei kilometri de locul unde suntem. Deci clar nu am cum să ajung nici măcar până în poarta castelului Moussa. Eeee, lasă, Andreea! Ceea ce urmează e mai interesant și mai ofertant decât Moussa.
