Ce face omul când e depășit de situație? Sau i se pare prea greu să ajungă la răspunsuri poate filosofice? Bea! Bine, dacă nu tot omul, atunci Andreea sigur! Și, dacă tot am vorbit de Baachus, hai la un pahar de vin! Că n-o fi foc. Am drept argument în apărarea mea nu numai vremea și hainele ude. Nici măcar faptul că îmi tremura sufletul în mine. Cu tot cu Sonică. Cel mai bun argument este ăsta cu prezența vinului în Biblie. Doooomne, dacă și ăi mai sfinți dintre sfinți consumau licoarea, cine sunt eu să mă dau în lături de la o încălzire rapidă cu zeamă de struguri? Mai ales că Libanul face vin de vreo 5000 de ani. Fenicienii ăștia… Deci, clar se pricepe! Chiar dacă țara este mai mult cocoțată pe munți, Valea Bekaa este un fel de corn al abundenței în ceea ce privește vița de vie.
Noi ne oprim la Ksara, locul unde iezuiții plantează, prin 1800 și ceva ,viță de vie adusă din Algeria, în ideea de a face vin pentru serviciul cultic. Carevasăzică, monahii au fost cei care au pus bazele industriei viticole moderne libaneze. Ar fi fost și păcat să nu se folosească de cei 2 km de galerii din grotele romane, mediu ideal pentru păstrarea vinului și de cele 300 de zile însorite pe an, numa’ bune ca să coacă strugurii și să dea tărie vinului, în ciuda altitudinii de peste 1000 de metri. Aproape jumătate din producția anuală de vin a țării provine din Valea Bekaa. Și vorbim de vreo 8 milioane de litri la nivelul întregii țări. Se descurcă binișor, având în vedere că nu vorbim de jde mii de hectare de viță de vie, ci de vreo 3000. În toată țara. Și mai e ceva: producătorii de aici pun mai mult accent pe calitate decât pe cantitate.
Hai să lăsăm vorbăria și să trecem la fapte. Suntem în castelul vinurilor. Așa îmi place să îi zic pentru că se pare ksar înseamnă castel. Oricum, cea mai mare și mai bătrâioară cramă a Libanului își zice Chateau Ksara. Acuma, vârsta nu a venit așa, doar ca să amintească trecerea timpului. A adus cu ea și niște premii pe la diverse concursuri din astea unde cunoscătorii iau o gură din licoare și, blasfemie, o scuipă în loc să o înghită. Mă rog, nu prea pot să înțeleg eu asemenea risipă, dar eu nu înțeleg multe deci nu sunt chiar de luat în seamă. Și zice-se că tot aici a fost făcut și primul vin roșu sec din Liban. Ia, mă, să vedem dacă o să fac și eu parte din străinătatea aia care susține viticultura libaneză! Biiine, asta dacă am loc înăuntru. Că se pare că toți ăia 70000 de turiști care vin aci anual și-au ales ziua de azi pentru vizită.
Intrăm cu chiu cu vai. Înțeleg că Elie este ceva mai mult decât un ghid oarecare. Este un fel de șef pe la asociația ghizilor din Liban. Deci, probabil, are trecere. Și, odată cu el, și noi. Mă rog, ca să fiu complet sinceră, noi căutam mai degrabă o sobă ca să ne uscăm bocancii și sufletele ude de la atâta ploaie. Bine, ne așezăm. Și începe degustarea. Acu’, vă rog să nu aruncați cu roșii, dar degustarea de la 1000 de Chipuri din Urlați este muuult peste ce am experimentat aici. Ca să nu mai zic de degustarea din cortul aflat în mijlocul viei la Crama Liliac. Eee, fiecare cum poate. Și cum știe. Și îmi e clar că fiecare se adresează unui alt public țintă. Bine, măcar ne-am încălzit. Sonică a făcut nazuri. Nu a vrut să facă nici măcar o fotografie. Iar cumnatu-meu, căruia îi promisesem un vin de Liban, a rămas cu promisiunea și cu Merlot-ul de Segarcea, nu cu cel de Ksara.
La așa consum slăbuț de licoare a lui Bahus, nici nu e de mirare că, la întoarcerea în Beirut, am plecat la colindat. E adevărat că a ajutat mult și faptul că aci chiar era călduț afară, iar ploaia își luase o seară liberă. În plus, suntem trei muieri care pleacă în căutarea Golfului Zaitunay ca să…, nu, nu ca să facem shopping în locul ăsta conceput ca o plajă urbană în care platformele suprapuse se vor a aminti de valurile mării; nu, nici ca să vedem cine știe ce opere de artă expuse p-aci. Nu, domne, ne ducem să mâncăm. Să vedem cum e mâncarea libaneză la ea acasă. Și să vedem dacă e chiar pe bune tot ce am auzit referitor la cum le place localnicilor să petreacă, la cum au o viață de noapte cu care puțini europeni pot să țină pasul, la cât e de sigur Beirut-ul, la cât de amabili sunt localnicii cu turiştii pierduți în spațiu.
Teoretic, de la hotelul unde ne odihnim oasele în timpul nopții până la mai sus amintitul port sunt vreo 35 de minute de mers la pas. Biiine, nu contorizăm și minutele bune pierdute pe strada Hamra pe la toate magazinaşele care parcă te atrag pe nesimțite ca să te facă să, ce altceva, susții economia locală. Tot teoretic nu avem prea multe întortocheturi în traseu. O să o ținem tot într-un L. Buuun. Undeva tind să cred că ne-am îndreptat spre altă literă că prea am ajuns pe niște străduțe de păreau la un moment dat pustii. D-apăi, Dumnezeu are grijă de barza chioară și îi face cuib. Așa și cu noi. Pustii pustii străduțele, însă extrem de elegante casele, iar arhitectura… hmmm, o îmbinare ciudată de istorie cu ceva giganți din sticlă.
Asta până când ieșim în Wafik Sinno. Ăsta e un bulevard care are grijă să te facă să te simți ca în Manhattan. Așa am auzit, că în Manhattan nu am ajuns ca să văd dacă așa o fi. Mă rog, ce vrea poeta să zică: domne, niște înăltuți din ăștia care sunt casă fie pentru birouri, fie pentru hoteluri, fie pentru cine mai știe ce, te fac să uiți că ești în Beirut. Beirutul ăla care a fost practic devastat în anii 1975, 1976 de Războiul Civil. Nici nu apucă bine să se scuture de necazurile bătăliilor dintre musulmani și creștini că din 1982 și până prin ‘90 are de suferit după urma invaziei Forțelor de Apărare Israeliene și a Războiului din Liban. Și oamenii iar se scutură și o iau de la început. Mă rog, ăștia care au mai supraviețuit sau care au mai rămas în țară. În 2006 o iau de la capăt cu războiul. De data asta Hezbollah și Armata Israeliană au de împărțit neînțelegerile.
Urmează periodic atentate care omoară oameni. Și distrug locuri. În 2012. În 2013. În 2015. Eu, în incultura deja-mi cunoscută, mă întreb când o vor lăsa baltă cu atâta luptă care nu aduce nimic bun. Clar nu înțeleg eu dedesubturile. Nici nu vreau să le înțeleg. Nu mă interesează să găsesc motivele violenței. Și cred că nimic nu justifică moartea oamenilor pe pământul ăsta prin violențe. Am înțeles cumva poziția lui Elie care a vorbit și nu prea de istoria recentă. Cu siguranță este extrem de greu pentru un om care a trăit experiențele astea de o duritate fără noimă să se păstreze obiectiv și să vorbească cu aceeași detașare cu care povestește despre fenicieni, temple, maroniți. Mă opresc și eu aici cu poveștile despre conflictele astea care pentru mine nu au nici un sens și revin la Beirutul care a știut să se ridice de fiecare dată din dărâmături.
Și se vede treaba asta prin toate clădirile care au apărut de-a lungul Corniche Beirut, promenada orașului, și care parcă te așteaptă să te minunezi. Ca să mai schimbi nițel gândurile legate de vremurile de conflict, o iei la pas pe faleză. Aproape 5 km de oameni care fie aleargă, fie se plimbă, cu palmieri care îți amintesc că ești într-o țară cu ierni blânde chiar dacă ție nu ți se pare, cu Marea Mediterană trimiţându-și valurile să te salute. Bine, să nu uităm ce căutăm noi în seara asta: să mâncăm. Dap, alegem la întâmplare Kahwet Zaytouna. Pentru că e plin ochi. De localnici. Aaaa, păi dacă e plin mai ales cu localnici, înseamnă că e ceva de capul lui.
Da, domne, e cum am auzit. Oamenii sunt de-ai locului, ies în oraș mai toți să ia masa. E o hărmălaie de zumzete. Pentru că nu, ei nu stau cu ochii în telefoane. Ei chiar vorbesc unul cu celălalt. Nu am văzut mese pline ochi. Aveam să văd pe propria-mi burtă că aperitivele alea, deși par mici, sunt extrem de sățioase. Noi trei am decis să împărțim cinci aperitive ca să le testăm. Hai că se termină cu bine ziua asta: cu hummus și muguri de pin, cu yalangi adică sărmăluțe cu orez în foi de viță; cu nelipsitul falafel; cu baba ganoush – salata lor de vinete cu usturoi și pastă de susan; și cu labneh – o cremă de iaurt cu mentă, ulei de măsline și castraveți. Și, cum altfel, lipii calde numa’ bune pentru șolduri. Noroc că ne vom întoarce pe jos la hotel cu pretextul de a mai cunoaște și noi orașul.
