Penultima zi a lui 2019 avea să fie din nou încărcată de istorie. Fix cum îi place lui Elie, Wikipedia noastră ambulantă. Aveam să ajungem în locul pe care el îl consideră cel mai important în Liban. Inițial am crezut că exagerează el, ulterior mi-am dat seama că Baalbeck este pentru toți libanezii bijuteria coroanei. Țineți-vă bine că nici nu știți ce urmează! Hai să o luăm încetișor! Să tot fie perioada elenistică. Orașul ăsta fenician este cunoscut pentru moment sub denumirea de Heliopolis (am auzit și o poveste cum că numele de Heliopolis i-ar fi fost dat atunci când i-a fost dăruit Cleopatrei de către Marc Antoniu – băi, vere, bărbații de pe vremuri nu se încurcau când venea vorba de cadouri). Divinizăm și ne închinăm zeilor. Așa că o să le aducem și ceva dovezi de adorație, construind temple în cinstea lor. Și cui altcuiva dacă nu lui Astarte (zeița procreației și fertilității) și soțului din dotare, Baal. Hooopa, ia stai așa! Nu cumva numele zeului ăstuia al furtunii și al fulgerului are a face cu numele orașului? Certo che si!
D-apăi dacă asta se întâmplă în timpurile de dinainte de Alexandru cel Mare, nu e de mirare că în perioada romană vom vedea cum alte temple se vor înălța fix în Tell Baalbeck, în cinstea lui Jupiter, a lui Venus și a lui Bacchus. Pe un delușor vecin apare și al patrulea templu dedicat lui Mercur. Temple temple până când ajungem în timpul stăpânirii islamice. Ia mai scutiți-ne cu atâtea temple! Ooo, dar fiind atât de temeinic construite, am putea să transformăm locul într-o fortăreață. Lucrurile au devenit și mai nasoale când a ajuns în zonă și puterea Imperiului Otoman care a decis că mai bine ne vedem de treabă și lăsăm de izbeliște sit-ul, să se descurce singur cu furtunile și cutremurele ce va să vie. Hai lasă că nu numai ăștia din trecutul îndepărtat erau cam indiferenți și ignoranți. Păi în 2006, toate bombele alea bubuite în zonă de soldații Forțelor de Apărare din Israel, bombe care deşi nu s-au prăbușit fix în sit, oare nu au lăsat urme? Nu s-or fi lărgit fisurile alea care deja existau la templele lui Jupiter și Bacchus?! E retorică.
Aproape ajunserăm. Aproape pentru că mai întâi ne oprim la monolitul considerat de arhitecții nemți ca fiind cel mai mare bloc de piatră din lume, cioplit vreodată de mâinile omului. Piatra femeii însărcinate. Interesant nume și interesante legende: unii zic că numele i se trage de la o femeie însărcinată care i-a păcălit pe locuitorii Baalbek-ului că va muta piatra dacă până când va naște îi vor aduce mâncare. Nu știu ce să zic cu legenda asta, parcă nu îmi surâde ideea de a crede în ea, vorbim totuși de 1000 de tone, cum să creadă cineva vreodată că o muiere flămândă deține misterul mutării din loc al unei asemenea imensități. Mai degrabă cred cealaltă poveste care zice că numele reflectă credința că o femeie care atinge piatra devine mai fertilă. Asta măcar e mai poetică, deși tot de creduli vorbim.
Lăsăm pietrele astea care nu și-au mai atins misiunea în viață și mergem către cele care și-au pus la bătaie greutatea și rezistența pentru construirea templelor. Și începem cu începutul, normal. Cu templul lui Venus. Sau Templul Rotund. Căruia îi acordăm și nu prea atenție. Că începe să plouă și căutăm un adăpost. Arunc totuși un ochi spre ce a mai rămas din construcția asta ridicată în secolul 3. Timpul a trecut nu fără urme. Nu mai putem vedea ornamente de scoici, porumbei sau alte elemente care au făcut ca vizitatorii europeni timpurii să presupună că zeitatea căreia i-a fost dedicat este Venus. Și la Templul Muzelor din apropiere, aceeași poveste. Chiar dacă mai simplu decât vecinii lui, acesta este și mai bătrâior, pietrele fiindu-i puse una peste alta în secolul 1. Iuțesc pasul spre Propylaeum sau Portico, locul pe unde se intra și încă se mai intră în sit, în speranța că voi găsi un adăpost. Cerul începe să toarne.
La început, ploaia nu mă deranjează. Face cumva parcă poveștile și mai intense. Suntem în fața arcadei ale cărei 12 coloane sunt flancate de două turnuri. Mă rog, nu mai sunt toate coloanele pe poziții, însă îmi pot imagina cât de maiestuos arăta intrarea în timpurile ei bune. Urcăm treptele, trecem și noi pe sub arcadă. Dăm exact în Curtea Hexagonală. Eu chiar eram curioasă dacă e hexagonală. Este. Vizibil, nu așa interpretativ. E clar mai mică decât Curtea Principală, în formă de dreptunghi, unde aveam să mă fac ciuciulete cu ochii după altarul unde se aduceau ofrande zeilor. Și tot aici, în locul ăsta imens, caut și porticurile corintene făcute din calcar și granit roz adus din Egipt. Din cele 128 câte au fost, mai sunt 6 în picioare. Le văd. În ciuda ploii din ce în ce mai supărată.
Infinitul. M-a speriat și m-a intrigat în același timp mereu. Am ajuns la coloanele lui. Ale infinitului. Și ale templului lui Jupiter. Mai sunt 6 din cele 54 care se ridicau spre cer la început. Să fi fost cutremurele, să fi fost interesele unora și altora de a folosi piatra, să fi fost dezinteresul oamenilor. În fine, nici nu mai contează. Important e că mai sunt cele șase să ne ajute să ne imaginăm nițel cum arăta cel mai impunător sanctuar din complex, cocoțat pe un podium construit din blocuri de piatră cioplită, la o înălțime de 7 metri deasupra Curții Principale. În timp ce Elie povestește cu avânt despre cum fiecare figură marcantă a istoriei și-a adus contribuția la locul ăsta (atât am reținut: ceva cu Nero care a avut treabă cu Altarul Central, un domn Pius a avut ideea Curții Principale, Caracala s-a preocupat de Propilee), eu mă gândesc doar la cum naiba or fi făcut să ridice blocurile alea de arhitravă și friză, ușurele de vreo 60 de tonişoare fiecare, la 19 m deasupra solului. Și cum or fi rezistat capitelurile alea atâta amar de vreme (cel puțin cele de pe partea de sud, că de cele de pe partea de nord „a avut grijă” vântul venit iarna dinspre Valea Beqaa).
Ploaia glumea lunecând printre noi, se-nveselea lăsând uscați numai vreo doi care aveau umbrele. Așa îmi venea să cânt, deși apa își făcuse casă direct la mine în bocanci. Mă uitam la ghidul nostru și îmi părea oarecum rău să îi văd planurile făcute praf de vreme. Tocmai aici, unde pot să bag întreg corpul în foc, nu numai mâna, că ar fi avut povești și informații cât să ne țină cel puțin două trei ore la fiecare pietricică. Așa că am rezistat cu stoicism. Și l-am urmat și la Templul lui Bacchus, deși îmi venea să o rup la fugă spre autocarul mult iubit, unde eram sigură că Mohammad băgase lemne în sobă. De Sonică nici nu mai aduc vorba. Un trădător și jumătate. Stătea la căldurică în polarul meu, cu fermoarul tras până în gât și trăgea cu urechea la poveștile pe care le spuneau mai degrabă picăturile de ploaie.
Templul lu Bacchus sau Templul Mic mi s-a părut cel mai bine conservat din tot ansamblul. Am aflat pe urmă că e de fapt cel mai bine conservat templu roman din lume. Să fie faptul că are treabă cu venerația pentru vița de vie, pentru vin? Inițial s-a crezut că îi fusese dedicat lui Mercur. Numai că frizele, frontoanele și decorațiile te duc cu gândul la cultul de tip dionisiac care a fost preluat de romani sub auspiciile lui Bacchus. Stând aci, în fața lui, mă minunez de cele 42 de coloane, înaaaaalte cam de vreo 20 de metri, care sunt încă în picioare și care îmi amintesc de Partenonul din Atena. Sau de Templul lui Artemis din Jerash. Neee, templul de aici este mai mare decât ceea ce este în Grecia. Se încăpățânează „micuțul” să rămână în picioare, înfruntând cu oarecare îngâmfare ascunsă sub aerul solemn cutremure și vremuri, luându-și foarte în serios rolul de martor povestitor al nopților sacre pline de poezie și viață care s-au petrecut p-aci. Să nu uităm că ne aflăm într-un templu dedicat zeului vinului, extazului și fertilității.
Gata, ploaia câștigă! Ne dăm bătuți. După vreo trei ore de înfruntat cu încăpățânare vremea în căutare de răspunsuri la întrebări de genul: de ce Baalbekului i-a fost acordată dintotdeauna o conotaţie religioasă atât de puternică; ce le-a făcut, vere, pe atâtea civilizaţii să aleagă Baalbek drept locaţie a centrelor religioase; de ce au ridicat toate lăcaşurile de cult în acelaşi loc; ce i-a făcut pe romani să vină la cuca măcăii ca să construiască cel mai mare templu din imperiul lor; cum naiba au făcut să mute, să manevreze imensitățile alea de pietre (nici o civilizație antică nu putea cunoaște un procedeu prin care asemenea blocuri gigantice să poată fi transportate, lucru extrem de dificil chiar și cu ajutorul tehnologiei moderne. Bașca amplasarea sitului nu permitea construcția unei rampe sau a unei baze suficient de ample pentru a transporta pietrele uriașe).