Hai, ca să nu fii supărată rău, uite o să intrăm într-o piatră. Mergem la muzeul lui Khalil Gibran. Care, să vezi minune, e fix într-o mănăstire de secol 19, săpată în stâncă. Oooo, buuun! Așa da, mai vii de-acasă! Stai nițel! Ce ziceai de mănăstirea asta? Cum secol 19? O luăm pe rând. Inițial aici a fost o grotă care a servit drept adăpost pustnicilor. Acolo aveam să găsim noi mormântul lui Gibran. Nițel mai târzior, s-a construit o clădire care avea să fie dată de oamenii din Bcharre spre folosință Părinților Carmeliți. Călugării au pus osul la treabă și au tot meșterit la ceea ce avea să devină o mănăstire în toată regula. Buun! Au stat călugării aci cât au stat, să tot fi fost juma’ de secol, după care s-au gândit că ar fi bine să construiască mănăstirea Sfântul Iosif. Așa că în locul ăsta au mai rămas jumătate din ei. Eee, aici intervine Gibran.
Mă, da’ cine era Gibran? Acuși vă scot din ignoranță. Shakespeare al lumii arabe, mulți dintre noi îl știm poate ca autor al eseului Profetul, care îl va și transforma, în selecta companie a lui Shakespeare și Lao-Tzu, în cel mai bine vândut poet din toate timpurile. Nu mă apuc să vă povestesc acum despre cărticică, poate veți avea curiozitatea să o citiți. Noi am primit-o cadou de la Sabrina, ghidul Eturiei în această vacanță, și am devorat-o. Nici nu se putea un gest mai fain decât cel făcut de Sabrina. Și mai inspirat. Am citit gândurile lui Gibran despre prietenie, iubire, bine și rău. Mi-a dat o stare de bine, de calm. Mă așteptam cumva să găsesc aspecte care să mă ducă spre diviziunea religioasă. Nu știu de ce. Dar nu. Nu am găsit neapărat o afiliere religioasă clară, ci, mai degrabă, un registru cvasi-spiritual. Normal cumva, dacă e să mă gândesc că omul a fost excomunicat din cadrul comunității creștine maronite din care făcea parte, din cauza convingerilor sale religioase prea flexibile, poziției împăciuitoare față de religiile creștină și musulmană. Ah, ce îmi plac oamenii ăștia care nu stau vehement de parcă ar deține adevărul absolut!
Stați să schimbăm tonul că am devenit prea serioasă. Hai că las la o parte latura de filosof și poet. Și vă zic despre picturile lui Gibran. Nota redacției: vă rog să nu uitați nicio clipă că aveți de-a face cu o incultă și pe partea asta de arte. Asta nu mă împiedică însă să recunosc aci, sus și tare, că mi-a plăcut ce am văzut în muzeu. Poate nici nu știu să explic. De fapt, sigur nu știu să explic. Însă știu ce am simțit când am privit tablourile: emoție. E adevărat că omul pictează așa cum scriu și eu: din viața lui, evenimente trăite. Și mi-a plăcut cum este extrem de atent la detalii și cum găsește modalități prin care să te facă să înțelegi una alta: într-un tablou cu mama, fratele și surorile sale, pe cei pe care i-a pierdut din cauza tuberculozei îi pictează cu ochii închiși. Da, iaca încă un muzeu în care mi-a plăcut să îmi petrec timp. Eu, inculta…
Rămăsesem mai sus la cum a ajuns locul să găzduiască muzeul dedicat lui Gibran. Păi, e nițel întortocheată treaba. Omul s-a născut în Liban, într-o familie de maroniți. Numai că viața avea surprize pentru filosoful nostru: tatăl îi este arestat pentru delapidare, fapt care îl face să plece în America împreună cu mama și frații; nici nu se stabilește bine în Boston că decide să se întoarcă în Liban să studieze araba; când e aproape major o ia din nou la drum, de data asta spre Europa; după câțiva ani de bătut continentul în lung și-n lat, se întoarce la Boston unde își pierde mama, fratele și una dintre surori din cauza tuberculoze. Prin 1926, în New York fiind, își declară intenția de a achiziționa de la Călugării Carmeliți schitul, mănăstirea și pădurea din împrejurimi pentru a se retrage și a-și trăi restul vieții acasă. Nu mai apucă. Cea care îi va satisface această dorință va fi sora lui, Mariana, cea care i-a stat alături și care l-a sprijinit împreună cu Mary Haskell (aici e o telenovelă care mi-a plăcut, însă m-a și enervat în același timp, drept urmare nu scriu despre ea) mai toată viața lui de artist. Așa se face că în schit este astăzi mormântul lui Gibran iar în mănăstire este muzeul în care s-au adus, dincolo de tablouri și desene originale, mobilierul și obiectele sale din studioul din New York unde și-a trăit ultimii ani.
Nu vreau să scriu despre povestea lui cu Mary Haskell că prefer totuși să mă bucur de opera lui, fără să îi descopăr neapărat latura masculină a omului obișnuit. Cam ca în cazul lui Eminescu. Și nici despre motivele care i-au luat viața la 48 de ani, atunci când încă ar mai fi putut crea, nu vreau să ştiu. Na, se pare că așa stau treburile cu geniile: ard repede, ca o lumânare și nici nu știu sau poate nu pot să ducă o viață echilibrată. Vreau să îmi păstrez în minte imaginile locului unde se află muzeul și emoția care m-a cuprins așa, pe nepusă masa, când am început să îi văd picturile. Așa că îl iau pe Sonică la gât și coborâm pe sub stâncile care vor parcă să protejeze de picăturile de ploaie treptele ce duc la muzeu. Ne mai oprim pentru o fotografie a orașului Bcharre, cu clădirile lui roșii, nu în obraji, ci pe acoperișuri.
De fapt, cam toate satele sau orașele care par că se agață de munți, se văd ca o ciupercă a cărei pălărie e colorată. Așa e toată Valea asta Sfântă. Șerpuiește parcă după râul Kadisha. Normal, nu, doar el a sculptat-o atât de spectaculos. Astăzi chiar mă pot bucura de peisaje. Mai ales că autocarul mă ferește de ploaie și frig. Mohamad își vede de condus și are parcă și mai multă răbdare cu noi, cei care ne tot foim de pe o parte pe alta a uriaşului în căutare de privelişti, mânați în luptă de dorința de a nu pierde vreo imagine de Pulitzer. Facem gimnastica asta vreo 30 de minute. După care autocarul este tras într-o parcare și suntem invitați la o plimbare bine făcătoare. Nu o să ascund că am boscorodit în barbă un Elie care, cu un entuziasm enervant de neobosit, ne spunea că aici este unul din punctele lui preferate de belvedere.
Și îl văd că dispare în trei timpi și cinci mișcări pe o potecuță pe lângă Biserica Maronită din Dimane. Ooo, Cristoşelule, oare ce mai urmează? Nici nu prea puteam să mă bucur bine de noroiul care se îndrăgostea definitiv și deloc platonic de adidașii mei, căci mă gândeam că va trebui să ne și întoarcem. Și, dacă la coborâre era așa anevoios, creierul meu refuza să se gândească la momentul întoarcerii. Noroc cu Sonică sportivul care nici nu a stat la discuții referitoare la „hai mai bine să nu mai coborâm”. Datorită lui am avut, într-adevăr, de la peste 1400 de metri deasupra nivelului mării, parte de imagini care au avut grijă să îmi ia piuitul: Wadi Qadisha inundată de nori, ici colo mai câștiga câte o rază de soare care punea într-o lumină favorabilă crestele munților devenite casă pentru atâtea milioane de fulgi de nea, poteci care abia se zăresc și pe care mi-ar fi plăcut să îmi petrec câteva zile bănănăind la pas în căutare de mănăstiri săpate în piatră. Da, vere, Wadi Qadisha este un must see în Liban. Dacă se poate la picior…
N-om fi făcut noi cine știe ce mișcare, însă pentru o masă copioasă tot ne oprim. Cum să plecăm de aici și să nu ne bucurăm de un restaurant cu view? Nu știu ce să zic de view, însă se pare că mâncarea la Al Reef Al Lubnani a fost fix ce trebuie. După ce am dat o tură ca să mai văd clădiri cocoțate pe dealuri, i-am găsit pe colegii de călătorie ghiftuiți și gata de somn pentru restul drumului către Beirut. Eu am furat dintr-un desert în care ceva brânză, o lingură de miere și vreo câteva felii de banană erau în acea fază a relației în care se cunoșteau fizic mai bine. Bunuț.