Mă rup de imaginea caselor care par a se agăța de munți și a Wadi Qadisha pe care zăpada pare a fi doar un voal ce protejează de ochii curioșilor o mireasă superbă care nu e încă gata să se lase văzută. În curând plecăm spre Pădurea de Cedri și nu vreau să rămân pe jos. Așa că îl iau pe Sonică de-o aripă și ne alăturăm grupului. În autocar, Mohammad are grijă să avem căldură. Și-a dat seama cât suntem de friguroși. Gata, să mergem! Îmda, mai ușor de zis decât de făcut. Că nu numai nouă ne-au înghețat roțile. Autocarul patinează. Durează câteva minute până când stăpânul volanului, împreună cu câțiva oameni ai locului, să ne scoată pe sosea. Ei, în perioada asta e ușor ilegală urcarea pe aici cu autocare atât de mari. Numai că pentru noi s-a dorit să fim cât mai lejeri, fără să ne înghesuim într-un trocarici mai mic. Eee, nu era bai nici dacă ne încălzeam unul de altul! Bine, Andreea, cu tine cum o dai tot nu-i bine…
Suntem pe șosea. Trecem pe lângă nenea care și-a instalat taraba roz unde vinde sper că ceai. Mă așez comod și dau play la gânduri. În 300 de metri sare banda. Că am ajuns. WTF? De ce nu venirăm, vere, pe jos? Îl mai chinuirăm și pe Mohammad să deszăpezească măgăoaia cu tot cu noi în ea. Bine, lasă, hai să mergem să vedem Cedrii! Pornim agale spre intrarea în pădurea asta unde cândva trăiau vreo 375 de înăltuți din ăștia. Normal că toată lumea vrea să-l vadă pe bătrânelul ăla care se pare că are mai bine de 3000 de ani. Acu’ clar nu îi vom ignora nici pe prietenii lui de conviețuire, ceva mai tineri e adevărat, însă tot înțelepți de la nivelul celor peste 1000 de ani de existență. Doooamne, câte ar putea să povestească dacă ar avea glas…
Dacă tot adusei vorba de atâta amar de ani. Cedrul este în Liban cum este stejarul la noi. Mai ceva, de fapt! Că ei l-au pus și pe steag. Încă de pe vremea când semizeii se luptau cu muritorii de rând, cedrul era important în zonă. Era protejat de semizei, însă, ce să vedeţi, era tăiat de oameni și folosit în diverse scopuri. Să nu uităm că egiptenii îi foloseau rășina pentru îmbălsămarea cadavrelor întru mumificare, iar lemnul pentru sarcofage. Fenicienii și-au construit din bieții copaci întreaga flotă comercială și navele de război. Da’ ce zic eu de egipteni și fenicieni? Gilgameş s-a folosit de lemnul de cedru pentru a-și construi orașul. Până și Solomon din Biblie a folosit cherestea de cedru ca să construiască Templul din Ierusalim. Ce să mai zic, asta cu defrișările necontrolate și fără cap are ceva existență în spate.
Da, numai că la ei s-au trezit niște oameni cu ceva putere și au zis „hait, gata cu tăierile astea necontrolate”! Ba mai mult, Regina Victoria a Marii Britanii, prin 1876, a plătit pentru construirea unui zid de piatră care să înconjoare o porţiune de 102 hectare, pentru a-i proteja pe arbori de turmele de capre lăsate să pască în zonă fără nicio supraveghere. Eee, ce să vezi! Vorbim exact de Cedrii lui Dumnezeu, adică fix locul ăsta unde suntem noi acuși. Hai, hai repede să ajungem la intrare. Acu’ e drept că, tot mergând pe lângă gard, vedeam nămeții de zăpadă și îmi era oarecum din ce în ce mai clar că nu prea vom avea cum să intrăm. Eee, ce vorbești, păi nu o știm deja pe Andreea și talentul ei de a rămâne în faza de negare? Nici când am văzut scris pe poartă că “la revedere, fraiero, pădurea nu se vizitează iarna!” nu am crezut. Stăteam ca un cățel acolo și așteptam o minune.
Nu, minunea n-a venit. Așa că am rămas cu câteva fotografii trase de Sonică, în care mai degrabă se văd troienele de nea decât să îi vedem pe dumnealor, vedetele. De unde atâta plimbare pe unde s-au plimbat oamenii din Biblie? Ce tu să privești cerul printre crengile bătrâiorilor deținători de secrete milenare? Cum să compari să vezi dacă și în realitate arată așa cum e desenat pe steag? Ce să analizezi, vere, dacă într-adevăr coroanele au diametre de peste zece metri sau să vezi dacă ți se pun pe bune cârcei la gât de atâta încercat să vezi vârful copacului după o alergătură de privire pe mai bine de 30 de metri? Nica. Stai atârnat de gard, într-o echilibristică precară și oftezi. Și îți imaginezi cum o fi aici primăvara.
Am rămas cu cedrul de pe drum. Care pare și el suficient de în vârstă cât să ne satisfacă nevoia de înțelepți. Și cu cedrul din mierea pe care am cumpărat-o pentru nepo ale mele de acasă. Și cu o bucățică din lemnul ăsta sub formă de breloc dăruit de o cocălătoare. Ceva bun tot ‘oi face eu de am în jur oameni faini! Aaaa, și i-am luat și lu’ mama un fel de ghiveci în care să își pună trei panseluțe. Nu întrebați, vă rog, am trecut de nivelul „nimic, fetița mamei, hai poate un magneţel”. Așa că am susținut și economia Libanului chiar dacă îndeplinirea dorinței mele de a lua în brațe un copăcel din ăsta ca să îi simt inima nu a fost deloc susținută nici de vremea de afară, nici de localnici și nici măcar de colegii mei de călătorie care mă priveau îngrijorați de fiecare dată când căutam un mod de a intra, fie și fraudulos, în Cedrii lui Dumnezeu.
Hai, domnule, nu te mai văicări atâta! Sigur sunt alte locuri numa’ bune de vizitat și care sigur te vor face să rămâi cu gura căscată. Să ne amintim că suntem totuși pe Wadi Qadisha, locul unde pustnicii și călugării își găseau refugiul în peșteri și sanctuare, în locul în care nestorieni, monofiziți, caledonieni și sofiștii musulmani și-au putut vedea liniștiți de credințe și filosofii. Vorbim, așadar, de un loc numai bun pentru meditații și solitudine, fără vecini care urlă unii la alții, fără zgomot de mașini, fără duș cald la o întindere de mână. Doar omul, liniștea și Dumnezeul lui. Și, dacă tot începui cu religia, să mai zic și că istoria celei mai mari comunități de creștini din Liban, maroniții, are treabă tot cu valea asta: aici s-au refugiat din Levante, aici au locuit episcopii și patriarhii, ăsta e locul unde a fost fondat Ordinul Maronit.
Normal că întreg locul este împânzit de chilii, schituri, capele, mănăstiri. Toate la adăpostul stâncilor. Sau săpate direct în ele, în stânci. În unele încă mai există fresce care vor parcă să demonstreze că trecerea timpului nu afectează chiar totul în jurul nostru. Iar în jurul locuințelor astea, în care pustnicii își căutau sau își trăiau credința, apar câmpurile terasate, folosite pentru cultivarea cerealelor, a măslinilor, a portocalilor, a smochinilor, a viței de vie. Aaaa, deci asta vedeam eu de dimineață din moțul dealului ca niște parcele cu conturul îngroșat, care ai fi putut să juri că sunt pudrate cu zahăr vanilat. Oricât aș fi eu de habarnistă și în ale religiei, mi-aș fi dorit să vizitez, într-un traseu la picior pe cărările văii ăsteia, câteva dintre mănăstirile care sunt parcă perfect camuflate în peisaj. Alooo, e iarnă, Andreea, și e zăpadă destul de serioasă. Biiine, o să rămân doar cu imaginea lor de la distanță!