Am lăsat ploaia în urmă cu tot cu orașul care se pregătise cu straie de musafiri pentru noi și am luat-o spre munți. Pardon, pe munți. Doooamne, ce bine că am plecat din țară de frica iernii și am venit într-o țară cu ierni blânde. Mă rog, nu prea am avut noi încă noroc de vreme de treabă că ne-a cam plouat, însă sunt sigură că ni se va schimba norocul. Așa gândeam cu mintea mea cea creață în timp ce autocarul șerpuia pe serpentine în drum spre locul unde aveam să ne petrecem următoarea noapte. Deja era întuneric, deci mai mult intuiam ce peisaje minunate or fi desenate de jur împrejur. Doar suntem pe Wadi Qadisha. Normal că Divinitatea s-a apucat să picteze pe Valea Sfântă. Lasă, poate mâine vedem mai multe, pe lumina zilei.
Tot urcăm agale în munți. Autocarul nostru se străduiește să încapă pe drumurile strâmte. Avem un șofer… să-i dea Dumnezeu sănătate: concentrat și atent la condusul lui, fără să fie vreo secundă influențat de sforăiturile care se aud deja din mastodontul cu care ne deplasăm. Mai mergem un kilometru. Picăturile de ploaie încep să se transforme. Încă un kilometru. Parcă ploaia e încet încet depășită numeric de sora ei, zăpada. Da, picăturile de ploaie pleacă înapoi în cer, iar fulgii de nea încep să se lipească insistent de parbrizul mașinii. Ooo, măiculiță! Și eu sunt în adidași… Bă, și ne spuseseră oamenii de la Eturia să ne îmbrăcăm bine pentru astea două zile. Numa’ că eu eram în faza de negare și în căutarea căldurii pentru care am plecat de acasă… Andreea, suntem la 2000 de metri peste nivelul mării. Și ne apropiem cu roți repezi de cel mai înalt vârf din Liban: Qornet As Sawda (3090 m).
Când începeam să clănțăn mai bine, uitându-mă pe geam la troienele de zăpadă care parcă îmi zâmbeau șmecherește, văd că Mohammad, omul cu responsabilitatea volanului, oprește. Eeee, îmi zic încercând să evit inevitabilul, s-o duce și el să își ia un ceai. Îmda. Nu. Nu se duce nicăieri. Cel puțin, nu singur. Ne ducem toți. Căci, am ajuns. În Bcharre. Mă rog, vorba vine că suntem în Bcharre. Am ieșit de fapt din oraș și suntem, aveam să aflu a doua zi nu pe bezna din seara asta, la câțiva pași de Pădurea de Cedri. Oricum, cu mare lucru nu m-ar fi ajutat să îmi dau seama de proximitatea cu bătrâneii ăia seculari. Eu aveam în minte numai cum o să îmi înghețe picioarele, nasul, mâinile, obrajii, buzele, dinții, albul ochilor. Ce să mai, până și sufletul. De la atâta iarnă blândă spre care venisem atât de încrezătoare.
Departe de adevăr nu am fost. Probabil nefiind siguri că Mohammad va putea să ne ducă până la ei, oamenii de la hotel au pus lemne pe foc abia când ne-au văzut în curtea lor. Așa că… ce mi-era afară, ce mi-era în cabana hotel, tot drăcușorul ăla. Noroc că am avut parte de o companie minunată și ne-am pus pe făcut haz de necaz, mai adăugând un tricouaş fără mâneci din bagajul cu cap făcut de acasă. Și, ca să ne încălzim cum trebuie, ne-am adunat grupuri grupuri prin camerele care aveau șemineu și ne-am pus pe băut. Nu, vere, nu ceai că ceaiul nu ar fi putut rezolva nimic, la crize mari se cer măsuri mari. Așa că vorbim de la vin în sus: ăștia mai fraierici am rămas pe vin. Alții s-au încălzit cu arak, un fel de palincă posesoare de buletin de Liban. Au fost și câțiva care au rămas conservatori și l-au lăsat pe bătrânul Jack să își facă treaba. Puse una peste alta, mie mi-a plăcut seara asta înghețată care s-a lăsat cu povești la gura șemineului, cu miros de lemne arse și cu prietenii începute prin generozitatea de a împarți pătura. Unde mai pui că a fost și seara în care dușul a durat cel mai puțin și am râs cu lacrimi de situația ce se va transforma în amintire de poveste. E adevărat că lacrimile ne-au înghețat pe obraji, înainte de a apuca să se prelingă, însă noaptea aia nu se va șterge niciodată din poveștile despre Liban.
Eee, cu toate cele mai sus expuse, dimineața m-a găsit extrem de activă. Cu un Sonică bătând din obiectivul lui cel nou ca să ieșim să vedem și noi un pic răsăritul. Că deja ne-am obișnuit cu frigul. Biiine, hai, că n-om muri! Am făcut câțiva pași de jur împrejurul hotelului Alpin, locul ăsta care ne-a primit cu răceală. Am uitat de frig din momentul în care am ieșit în stradă. Am avut parte de o poveste de iarnă veritabilă, cu zăpadă imaculată, cu țurțuri care împodobeau cabane ce păreau părăsite, cu jocuri de lumini și umbre pe munții încălziți de pătura albă. Și de liniște. Din loc în loc, câte-un trosnet anunță că o bucată de gheață a decis să se sinucidă, părăsindu-și crenguța pe care și-a petrecut noaptea și aruncându-se în gol spre pământ. Brazii stau toți cu căciulile de nea bine trase pe freză. Cerul este copleșit de dragostea dominatoare a norilor. Doar ici colo, câte o pată de albastru vine parcă special ca să îi testeze capacitatea lui Sonică de a reda ceea ce prinde în obiectiv.
Am prins curaj. Nu mai contează că bocancii sunt bine mersi în dulap acasă. Poate adidașii ăștia teoretic impermeabili își vor respecta cuvântul dat în Decathlon și mă vor ajuta să nu îmi dezamăgesc șosetele cărora le-am promis dimineață o uscăciune mai ceva ca aia a pielii din reclamele la creme hidratante. Bun, carevasăzică, cu curaj înainte! Unde înainte, Andreea? Pe lângă o cabană, spre o margine de prăpastie, că mi se părea mie că de acolo se poate vedea nevăzutul. Trecem peste am intrat în zăpada moale până la genunchi, am rămas înțepenită într-un morman ce părea bătătorit (câteodată uit voit de greutatea pe care totuși o posed), am picat în nas de vreo două ori. Important e că, da, priveliștea asupra orașului Bcharre este demnă de calendarele cu peisaje, exact la pagina dedicată lui Undrea.
