Am plecat din Byblos. Cu un suc de rodie la bord. Mulțumesc, Minerva, prietena mea cea nouă, că ai insistat să ne bucurăm și noi papilele. Dincolo de papile, ne-a dat energie. Pentru cealaltă oprire a zilei. Al doilea cel mai mare oraș din Liban. Capitala nordului. Comuniunea celor trei orașe: Tyre, Sidon și Arados. Ce să mai la deal la vale, Tripoli. Alt loc unde istoria e la ea acasă. Și pe unde s-au perindat o grămăjoară de nații: fenicieni, greci, romani, locuitori ai Bizanţului. Că s-au perindat a fost una. Dar orășelul ăsta a fost controlat, rând pe rând, de mai toți greii: Imperiul Asirian, Imperiul Persan, Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Califatul, Imperiul Seljuk, Statele cruciate de mameluci, Imperiul Otoman și, în cele din urmă, Franța. Buuun! Hai să vedem ce s-a ales de bietul dominat.
Fenicienii l-au tratat ca pe un punct comercial (se putea face comerț maritim, dar ajungeau aici și caravanele care veneau din Siria). În vremea lui Alexandru cel Mare, Tripoli este folosit ca șantier naval. Romanii se apucă și construiesc diverse monumente p-aci. Numai că lovește cutremurul. Și, cum o belea nu vine niciodată singură, tsunami vine imediat după. Așa că mai multe orașe de pe coasta Mediternanei sunt distruse. Dar lasă, că renaște. În perioada Omeiadă devine din nou centru comercial și șantier naval. Una caldă, una rece. Apar în peisaj cruciații. Și se pun pe cucerit. Nu cu flori, romantic și frumos. Cu forța, cu distrugeri, cu incendierea bibliotecii Dar il-‘ilm (și uite cum dispar 3.000.000 de manuscrise). Pfiu, fi-r-ați voi să fiți!
Dar stați, că nici mamelucii nu se lasă mai prejos și distrug vechiul port pentru că oricum aveau de gând să construiască un nou oraș lângă castel. Cu toate astea, până la urmă, avem de-a face cu o perioadă bunicică din câte înțeleg eu, multe din clădirile religioase care mai sunt și azi în picioare fiind construite în timpurile astea. Și, ca să terminăm cu “a fost odată ca niciodată”-ul ăsta într-o notă pozitivă, și turcii au grijă, în cei 400 de ani de stăpânire, să îi recunoască orașului importanța comercială. Ba, mai mult, se apucă și mai construiesc și ei. Și uite așa apar moschei și madrasse, hammam-uri și caravanserai-uri. Și își iau treaba atât de în serios încât multe dintre ele mai există și azi. Slavă Domnului că nu au fost afectate de bombardamentele siriene și luptele dintre palestinieni din istoria recentă.
Cred că întrebarea care se naște, în general când spun că am vizitat Liban-ul și în special când spun de Tripoli, este referitoare la siguranță. Chiar dacă Războiul Civil pare să nu fi afectat Tripoli la fel de mult pe cât a afectat Beirut-ul, se mai pot vedea și aici urmele gloanțelor pe clădiri. În plus, aici alte bătălii și-au lăsat urmele: confruntările recente din 2013, 2014 dintre susținătorii și adversarii regimului Assad din Siria din zonele Bab al Tabbaneh și Jabal Mohsen îi fac pe turiști să fie reticenți în a-și dedica o zi pentru a descoperi minunăția asta de orășel. Prin 2007 a mai fost și conflictul din tabăra de refugiați palestinieni Nahr al-Bared în care armata libaneză și Fatah al-Islam au avut ceva de împărțit vreme de vreo trei luni. Parcă toate se întâmplă fix aici.
Ca să răspund la întrebarea de mai sus: m-aș întoarce și mâine în Tripoli. Simt că nu am văzut nici măcar 10 % din ce puteam vedea. Nu am avut răgazul să îi cunosc oamenii, să îi ascult chemarea la rugăciune în moscheile tăcute, să îi sorb atmosfera din cafenele, să îi testez mâncărurile numa’ bune a se așeza prin diverse părți ale corpului. Mi-ar plăcea să pierd șirul orelor printre negustori și cumpărători în Soukuri, să îi văd pe meșteșugari la lucru modelând săpunuri, să mă doară gatul de atâta uitat după ferestre albastre în El Mina, să ajung în rezervația Palm Island în căutare de iepuri și broaște țestoase verzi, să ascult poezii din care să nu înțeleg o iotă dar care să îmi aducă un zâmbet tâmp pe față doar prin atmosfera de la Warche 13, să ajung chiar și în fosta gară care a fost cândva capăt de linie pentru Orient Express în drumul lui dinspre Homs (Siria) (între timp, nu mai există cale ferată, ea fiind abandonată încă din 1975 și fiind bombardată serios în timpul Războiului Civil). Și în tot timpul ăsta să mă las îmbătată de mirosul florilor de portocali, doar nu degeaba mă aflu în orașul Al-Fayha’a, oraşul portocalilor. Chiar dacă poate nu mai are livezile de portocali pe care le avea cândva.
„Păi, în concluzie, tu ne făcuși capul mare cu istorie și teorie degeaba? Adică nu ai văzut nimic în Tripoli ăsta de care bătuși câmpii până acu’?” Ăste întrebări mi se pare că le aud din public. Eheee, cum vă grăbiți voi ca fata mare la cumpărat de pantofi și poşetuţe. Aşadar… Am ajuns în jurul prânzului în oraș. Era o aglomerație, mai ceva decât e la noi pe Petricani pe la un 6 seara. Am stat noi ce am stat în mașină blocați în trafic până când ne-am dat seama că puțină mișcare în vacanță nu a omorât pe nimeni. Și am pornit la pas. Un pas mai întins, așa, că îl aveam în continuare pe grăbitul Elie cu noi. Am trecut într-o viteză amețitoare pe lângă Turnul cu Ceas din piața Al-Tell. Abia dacă a apucat Sonică să îi fure un cadru. Am trecut apoi și pe lângă vânzătorii de porumb fiert și smochine. Era clar, ne îndreptam spre unul din multele Souk-uri. Așa visa Sonică. Noi, de fapt, eram în drum spre Cetatea Raymond de Saint-Gilles.
Înainte însă de a o lua la pas prin piață, ne-am oprit pentru un prânz târziu. Nu pot să vă povestesc ce și cum că eu nu am fost lăsată de Sonică să mă bucur de pauză. Așa că am dat roată restaurantului unde cei mai norocoși s-au delectat cu humus și alte bunătăți libaneze. Noi ne-am delectat cu imagini din cafenele cochete și cu străzi doldora de comercianți. Furnicar de lume, furnicar de mașini. Foarte ciudat pentru una care se declară cu nervii puși pe bigudiuri de București, iubesc atmosfera asta de iarmaroc, de bazar. Așa că m-am bucurat de pauza asta activă. Numai că ghidul nostru, de îndată ce şi-a terminat humusul, ne-a luat de odihniți pe toți și a început maratonul vieții lui de ziceai că vrea să doboare recorduri olimpice.
Na, am înțeles fuga lui atunci când s-a pus ploaia. Da’ ce zic eu aci ploaie? Potopul! Ce să mai caști gura la bijuteriile din piața special dedicată podoabelor din aur? Toți eram preocupați să mai salvăm o bucățică de șosetă uscată. Acu’ îmi pică fisa: o fi fost totul regizat astfel încât doamnele din grup să nu cheltuie banii domnilor din dotare?! Măi să fie… hai că poate reușim să intrăm în Mansouri Mosque ca să vedem cum construiau mamelucii în secolul 13. Vezi să nu… Nu am apucat să îi analizăm prea bine nici pe meșterii care modelează cu mâinile lor săpunul în diferite forme. Oprirea în Khan al-Saboun a fost doar pentru a asculta cântecul ploii. De după perdeaua de apă, pot să zic că locul seamănă nițel cu Hanul lui Manuc din București. Doar că aici sunt palmieri în loc de mușcate. Iar căruțele din lemn sunt pline cu săpunuri colorate și frumos mirositoare. Nu cu legume din plastic ca la Han.
Prindem zece secunde de ploaie mai domoală. O luăm la pas. Doamne, este o zonă minunată! Și extrem de instagramabilă. Sonică suferă în tăcere cu nasul ascuns în geaca mea. Ce și-ar mai fi făcut el de cap cu clădirile alea din cărămidă, ale căror ferestre și uși albastre te duc cu gândul la alte vremuri. Mai cu soare. Hai, lasă! Să rămână doar amintiri în minte. Și să ne servească drept pretext pentru o eventuală întoarcere. Uite, și din castel sunt câteva imagini care îți iau piuitul. Se vede întreg orașul. Sub un cer care este câmp de bătălie pentru norii care mai de care mai negri de supărare. Dincolo de priveliștea asupra lui Tripoli, castelul ascunde și alte comori. Mai ales pentru iubitorii de istorie și arhitectură: o construcție octogonală din timpul dinastiei Fatimide transformată de cruciați în biserică; structuri de pe vremea cruciaților din secolele 12,13; urme ale prezenței mamelucilor în secolul 14 și ale otomanilor în secolul 16.
Trag aer în piept. Am ajuns, deși mi s-a părut inițial un labirint, în vârful castelului. Îmi dau câteva minute ca să pot întipări bine în memorii ziua asta: mirosul ploii, împletindu-se cu aromele săpunului în Khan al-Saboun; gustul unei lipii luată de pe stradă, de la un negustor care mi-a zâmbit șugubăț; imaginile unui oraș care încearcă să își reia viața, în ciuda tuturor încercărilor. Nu aș fi crezut niciodată că mă voi bucura atât de tare de o ieșire în Liban. Sau că țara asta poate să mă surprindă în atâtea moduri. Ohoo, habar n-aveam eu câte mai aveau să vină! Surpize, domne, de surprize ziceam!
