Prima impresie fiind deja creionată, a venit vremea să mergem mai departe. Cât de departe poți merge într-o țară care poate fi parcursă de la nord la sud în câteva ore, nu multe. Cred că ăsta a fost un lucru care mi-a plăcut tare în Liban: oriunde ai vrea să mergi, nu amorțești în mașină. Că nu ai timp. Ok, ok, astăzi nu mergem oriunde. Începem în forță, cu o oprire în Byblos. Să învățam despre fenicieni. 38 de kilometri de povești spuse de Elie, Wikipedia noastră ambulantă. Să nu vă imaginați că am reținut mai mult de jumătate din ce a avut de zis istoricul din el. Am încercat să fiu atentă că eram sigură că o să mă ia lumea la întrebări acasă. În plus, dacă tot n-am învățat când a trebuit poate mai scot un pic pârleala.
Hai să vedem ce am reținut. Carevasăzică, vorbim de unul dintre cele mai vechi orașe locuite din toată lumea asta mare. Acu’, ca orice bătrânel, are și el istoria lui și încercările la care a fost supus de diverși: semiții din Palestina Antică (fenicieni dacă e să ne luăm după Homer sau sidonieni în Vechiul Testament), arabii, turcii, egiptenii, romanii, grecii. Toți, fără excepție, au trecut prin Byblos, ispitiți de așezarea strategică la Marea Mediterană, loc numa’ bun pentru comerț cu restul lumii. Acu’, națiile astea mai sus numite nu s-au purtat ca simplii chiriași. Ba, din contră, s-au pus pe construit: temple, castele, porți, coloane, teatre, ziduri de apărare, fortificații, necropole. Normal că aveau și ei interesele lor…
În primul rând, lemnul. Că doar suntem la poalele munților Libanului. Și nu vorbim de orice fel de lemn. Căci nu vorbim nici de orice fel de cumpărători. Vorbim de egipteni și de nevoia lor de a găsi material pentru construcții. Și uite așa ajungem la cedru. Care era numa’ bun pentru construirea sarcofagelor faraonilor. Dacă tot se apucară să cumpere (de fapt, era un schimb de produse, egiptenii dând la rândul lor grâu, ulei parfumat, opium, bere și papirus), egiptenii se gândiră că ar fi bine să folosească un numai lemnul, ci și uleiul. De cedru, de! Nu, domne, nu la prăjit cartofi sau carne de berbecuț! La mumificarea cadavrelor. Și, cum Egiptul construia nu glumă, și cum faraonii își doreau care mai de care să fie mumificat ca să îi vedem noi acuși expuși în Cairo, Byblos devine principalul port pentru exportul de cedru către Egipt. De fapt, legăturile de prietenie și amiciție cu Valea Nilului sunt dezvăluite și prin monumentele și inscripțiile egiptene găsite în sit-ul arheologic. Eee, dar și fenicienii trag ceva foloase de pe urma egiptenilor și se folosesc de hieroglifele și cartușele egiptene. Așa bine se înțelegeau (la nivel de interese), încât la un moment dat Byblos ajunge chiar un fel de satelit al Egiptului. Încă mai pot fi văzute rămășițele templului zeiței Baalat, care era zeița principală a Byblos-ului și care era, în același timp, venerată și în Egipt.
Și, dacă egiptenii căutau lemnul de cedru, grecii căutau altceva în Byblos. Papirusul. Pentru că na, cât papirus să folosească și fenicienii? Și, dacă tot îl primeau de la egipteni în schimbul cedrului, comercianților noștri li se aprinse un beculeţ și își ziseră: mă, da’ de ce să nu folosim noi papirusul în schimburile cu grecii? Și începură afacerile cu grecii care veneau să achiziționeze babirus. Încet, încet, papirusul a început să fie legat dând naștere la cărți. Și tot cu grecii și tot cu Byblos se pare că are legătură și numele Bibliei. O treabă care ar porni de la cum pronunțau grecii numele orașului Byblos. Bine, așa să fie!
Ok, avem papirusul. Dar cum e cu literele? Stați să vedeți! Pe vremea când orașului i s-a dus vestea de cel mai mare port la Marea Mediterană, scribii locului s-au apucat să dezvolte un sistem de transcriere fonetică. 22 de semne. Așa a început totul. Ele au stat la baza alfabetului modern. Și uite așa, dincolo de negustori și navigatori înnăscuţi, fenicienii, dacă e să mă întrebați pe mine, rămân în istorie pentru descoperirea comunicării scrise. Stau dovadă și inscripțiile feniciene care au fost descoperite. Și care au fost scrise prin locurile astea. Aaaaa, și sunt scrijelite prin secolul 10. Înainte de Cristoşelu’. Ce să mai, dacă eu pot să scriu azi despre oameni și locuri, se datorează, carevasăzică, fenicienilor. Bodaproste că nu s-au mulțumit cu transmiterea prin viu grai, adică orală. Că, dacă de scris scriu mult, nu mai zic de vorbit…
Bun, gata cu istoria că nu mai pot! Așa mi-am zis când am decis să plec nițel de lângă grupul ce înghițea fiecare informație pe nerăsuflate. Cât pe ce să mă pierd prin Souk. Chiar dacă vremea nu e grozavă, comercianții sunt la locurile lor. Normal, doar ce ziserăm mai sus că sunt maeștri în arta negoțului. Ah, ce îmi vine să mă pierd pe străduțele astea care par a duce nicăieri, cu ochii la clădiri din cărămidă și la terasele de sub plante doldora de flori! Nu pot. Mă strigă ăl mai paznic dintre ghizi. Avem de vizitat Castelul Cruciaților. Biiine, fie, hai să vedem care e treaba cu locul ăsta pe care l-au ridicat cruciații din piatra și coloanele de granit ale Templelor Romane! Vorba vine că aveam să am răbdare să ascult. L-am luat pe Sonică și ne-am cățărat prin toate pietrele, doar doar ‘om descoperi imagini faine!
Și s-a întâmplat. Cred că de aici, de pe terasa pe care ajungi după ce urci câteva scări, se vede cel mai bine ce-i în jur: templul zeiței Baalat, templul Obeliscurilor, teatrul Roman. Dar, mai presus de toate, căsuța din epoca Otomană care parcă are grijă ca Marea Mediterană să nu vină nepoftită în vizită în ruinele Byblos-ului. Ah, și ce culori avem azi pe cer: se luptă norii cu soarele pentru cucerirea întregului albastru. Marea e și ea multicoloră: ba un turcoaz încălzit de razele soarelui, ba o culoare care mă face să cred că apele sunt nițel supărate. Și reci. Ici colo, pete de alb. V-am zis că apele sunt pline de spume azi. Cine știe, fiecare cu supărările lui! Dacă schimb unghiul, văd casele locuitorilor obișnuiţi din Byblos. Blocuri cocoțate pe dealuri. În partea veche a orașului, terasele clădirilor sunt acoperite de flori. Da, îmi place. Mă îndeamnă cumva la visare. Și la povești. Dacă n-ar fi vântul ăsta care suflă invidios parcă pe faptul că descoperim și noi locul unde el își are job-ul zilele astea.
Hai să ne plimbăm prin Orașul Vechi, Sonică! O luăm la întâmplare, cumva parcă ghidați de mirosul apei. Avem în plan să coborâm în port. Toată porțiunea asta de Byblos zici că e ruptă din poveștile romantice: lămâi doldora de fructe, copăcei plini de flori, străduțe ascunse de ficuși imenși, uși pictate, palmieri care își foșnesc coroana parcă fix pentru a-ți spune din secretele locului. Mă opresc preț de câteva minute la Biserica Sf. Ioan Botezatorul. De fapt, dacă e să vorbim pe cinstite, este Biserica Sf. Jean Marc, dedicată patronului spiritual al orașului, cel care se pare a înființat prima comunitate de creștini de aici. Bun, carevasăzică, aparține Ordinului Maroniților Libanezi. Știți ce? Nici nu mai contează ce și cui. Contează că e o clădire super faină, cu ceva influențe Arabe care se amestecă într-un mod ciudat de armonios cu influențele vest-europene și cu mozaicurile bizantine. Ar cam trebui să învățăm câteodată de la ce-i în jurul nostru…
Am lăsat liniștea din biserică pentru liniștea din port. Ooo, Dumnezeule Mare! Sonică este mut. O fi din cauză că înghite așa repede imagini încât ar putea să se înece oricând, dacă ar mai și glăsui ceva. Citisem că unele din cele mai frumoase apusuri pot fi făcute aici. Nu avem noroc de apus. Avem însă noroc de bărci trase la mal și de pescari care își fac de treabă pe țărm. Ce bine că nu suntem mulți turiști! Poate că lipsește agitația și viermuiala pe la terase, însă am șansa să mă bucur de localnicii care par a-și vedea de viața lor de zi cu zi, cu bune și cu rele, fără înflorituri pentru a-i binedispune pe vizitatori. Aș fi vrut să iau la pas faleza micuță. Și să mă bucur de stăncile care se lăsau lovite de valuri. Ghiciți ce! Nu e timp! Cel puțin nu azi! Pentru că eu cred că mă voi mai întoarce aici. Cândva.
