Se ia o călătoare care poate și nu prea să stea locului, se ia un Sonică aflat oarecum la început de drum, deci înfometat de cadre, se dă o zi de decembrie, după o noapte dormită pe sfert și se mai dă o peșteră. Jeita. Se amestecă toate într-o plimbare de câteva ore. Staaaţi! Ar fi fost simplu așa. Numai că: călătoarea noastră are o problemă cu spațiile închise, Sonică nu are voie în Peșteră, de fapt nici măcar Ifonică nu mă poate însoți. Restul datelor rămân. Ei bine, se prefigurează un eșec total sau cum? Cred că am și început să bodogăn în barbă ca o băbuță mereu nemulțumită de viață, de destin, de Dumnezeu, de toți și toate! Și îmi mai e și somn! Și am mai văzut eu peșteri la viața mea, ce mare șmecherie! Asta ne trebuia nouă acum, o peșteră?
Și dă-i și cârcotește de cum am urcat în telecabină și până am ajuns în peșteră. Cum am ajuns, cum gata piuitul. Hai să ne înțelegem! Chiar am mai fost în peșteri! Biiine, nu atât de multe că na, problemă cu spațiile închise, însă vreo câteva tot am văzut. Vreo 5. Dar bune! În fine, ideea e că de cum am ajuns aici mi-am dat seama că nu prea am văzut mare lucru până acum. Primul impuls a fost să îl caut pe Sonică să îl pun la treabă. Îmda, mi-am amitit repede că nu are voie aici și m-am consolat cu gândul că voi contribui și eu cu puțin la economia Libanului, cumpărând câteva fotografii făcute de profesioniști la ieșirea din peșteră. Că ş-așa e cam greu să nimerești lumina bună, fără să duci ISO în nori. Bine, atunci nu mă mai necăjesc și mă bucur de ce văd.
Jeita are de fapt două părți: peștera inferioară unde te poți da cu barca dacă nu este inundată, ceea ce eu nu am avut norocul să fac și peștera mai de sus, unde te plimbi la pas, împrietenindu-te din când în când cu câte o picătură de apă care îți pică fix pe nas. De cum am intrat, am știut că ne vom înțelege bine. Locul ăsta nu are nimic în comun cu ceva înghesuit și închis. Din contră, parcă eram în Domul din Milano. Și m-am trezit că merg cu gura căscată de la atâta admirat formele pe care apa le sapă în stâncă. Aud așa ca prin vis că aici ar fi una dintre cele mai mari stalactite din lume, măsurând peste 8 m. O vedem în The White Chamber, una dintre cele trei “camere”. The Red Chamber își ia numele de la oxidul de fier. Iar ultima încăpere este cea mai înaltă dintre toate trei, ajungând la peste 120 metri. Am zis de Dom, da?
Plec iar de lângă grup. Mă omoară omul ăsta cu atât de multe detalii pe care nu le voi putea reține niciodată. Așa că mă duc în liniștea mea, să descopăr puțin. Daaa, deja pot auzi aici un concert de ceva muzică blândă. Sau o seară de poezie. Să mai zic de o ceremonie prin care niște ei își jură ceva? Hai că nu știu ce-i cu mine pe sfârșit de 2019 cu atâta romantism! Să ne adunăm, zic! Se pare că n-am dat cu gândurile de gard complet și că partea cu recitalurile se întâmplă. Buuun! Și aflu și care e treaba cu “no picture, ma’am!” După război, galeriile au fost golite de muniție, clădirile din împrejurimi au fost recuperate de la soldați și Guvernul Libanez a dat proiectul de reabilitare unei firme private. Care firmă privată și-a făcut treaba și care continuă să facă acum bani din exploatarea locului, dând bineînțeles un 40% și Guvernului. Asta mi s-a părut o super treabă. Și pot să înțeleg că e dreptul oamenilor să câștige bani după urma unei investiții făcute de ei. Ce nu mi-a plăcut a fost faptul că nu am avut de unde alege, contra cost, câteva fotografii faine cu interiorul peșterii ca să le păstrez.
Parcă pentru a compensa treaba asta, următoarea oprire avea să îmi aducă vreo câteva minute de ireal. Mie ca mie, dar să vedeți lui Sonică! Suntem în drum spre Harissa, să ne întâlnim cu Our Lady of Lebanon, Notre Dame-ul Libanului. În 1904 a fost construit soclul pe care avea să fie adusă în 1908 statuia propriu-zisă din Franța. Normal că la baza apariției statuii stă o promisiune de ordin religios: în timpul ocupației otomane, patriarhul Bisericii Maronite se ruga Divinității pentru libertatea poporului libanez și promitea ridicarea unui altar în cinstea Fecioarei. Ceea ce și face, că na, unii se țin de cuvânt. Și uite așa ajung eu la picioarele unei Fecioare din bronz, înaltă de 8,5 metri și greuţă de vreo 15 tone. Aceleași brațe deschise ca și la Cristoşelul din Rio. Și o capelă micuță la baza ei.
Eu am luat-o direct pe scări, să ajung cât mai sus. Din păcate nu eram mânată neapărat de dorința de a mă ruga în liniște. Alergam după un apus care se dădea în spectacol pe cer. Tot Golful Jounieh este scăldat în ultimele raze ale soarelui somnoros. Înspre munți e furtună. Un cer plumburiu se ceartă tare cu un curcubeu care a avut neobrăzarea să își facă apariția. Din ceva boxe așezate ici colo pe statuie se aud câteva acorduri ce te îndeamnă la liniște și meditație. În sfârșit viermuiala se potolește. Rămân pe scări doar cei ce se roagă. Uit de timp. Și de oameni. Are ceva locul ăsta… de fapt, uit și de loc. E doar clipa. Atât. Până și Sonică tace rușinat că mai devreme a alergat ca bezmeticul fără să bage de seamă ce se simte în locul ăsta. Parcă suntem doi copii care au vărsat dulceața de cireșe amare pe covorul alb imaculat al bunicii…
Într-o clipită dispare și soarele. Îmi ridic ochii. Cerul e împărțit în două deasupra Fecioarei. Într-o parte e un albastru liniștit. În cealaltă e un nor ce pare a fi fost la un moment dat supărat, însă este acum îmbunat de urma soarelui. Statuia e luminată. Ce ciudată senzație… E liniște. Peste tot: înăuntru, în minte, în suflet; pe lângă mine, toți par a fi dispărut. Ok, prima parte e bună. Asta cu au plecat toți nu mai e așa bună. Dă, Doamne, să nu fiu ultima și să îi țin pe toți să mă aștepte! Fiind unde sunt, dorința se îndeplinește. Off, puteam să îmi doresc și eu altceva! Plec cu gândul că sunt recunoscătoare. Pentru că ajung în locuri ca ăsta! Pentru că întâlnesc oameni diferiți! Pentru că văd cum e și în sufletele altora.