În fiecare an îmi fac cadou de ziua numelui o plecare pe undeva. Dincolo de dragostea ce mi-o port, e mai mult despre să nu dau de băut. Că, na, nefiind în țară, mai greu cu “nu ne inviți pe undeva?” Domne, și mi-a ieșit destul de bine în ultimii ani. În 2019 însă, parcă mai nimic nu s-a așezat ca de obicei. O fi fost vreun Mercur rămas în urmă sau vreo planetă supărată cu Soarele sau ceva… Ideea de bază este că ziua mea m-a prins pe la școală. C-așa e când mama ta e profă și când nu ai învățat la timpul potrivit. Pe urmă stai toată viața cu nasul în cărți. Na, bun, am scăpat că toată lumea aștepta fotografii prin Social Media să vadă unde a mai plecat nebuna aia care nici nu știm dacă mai are job sau nu. Carevasăzică, nu am dat de băut nici anul ăsta. Da’ nici plecată din București nu am fost.
Acu’, se cumințește ea cățeaua lui părinte, dar până când? Până de Crăciun, vă spun eu. Când decide că mănâncă juma’ de zi de Crăciun cozonac și șorici, iar cealaltă juma’ de zi și-o dedică făcutului de bagaje. Cuuum? Să pleci de sărbători când totul este măcar dublu de scump??? Da, în 2019 am încălcat acest minunat principiu după care m-am ghidat în anii precedenți. A fost interesant și cum mi-am ales destinația. Cum nu aveam de gând să merg pe lux și opulență că ş-așa stârnesc destule invidii, trebuia să îmi găsesc o destinație pe sufletul meu, cu mult umblat, cu oameni și culturi cel puțin deosebite, cu ceva istorie și cu mâncare cel puțin bună. Exagerez, asta cu mâncarea nu prea e criteriu de selecție pentru mine. Și poate nici aia cu istoria. Dar oamenii… și locurile… Îmi doream ceva altfel pentru început de 20 20, vorba unui clasic în viață.
Mi-am ales Libanul încă de prin septembrie. La sfârșit de noiembrie, vacanța mi-a fost anulată. Pentru că proteste, pentru că neasumare de riscuri, pentru că d-aia. Se cerea clar reconfigurarea traseului, fără însă a schimba destinația. Și, da, tot cu agenție că încă nu pot să îmi asum moartea de inimă rea a alor mei dacă ar fi să plec eu singură, cu părul meu roșu și cu Sonică de gât prin țări despre care ei văd pe la tembelizor numai grozăvii. Am găsit varianta, am bătut palma, m-am pus pe spălat șosete și tricouri (era să zic chiloți, dar parcă nu se cade să scrii chiar așa de pe bune). Timpul trecea, eu nu mă pregăteam din punct de vedere intelectual cu nimic. Mă tot întreba lumea ce urmează să văd, ce e de știut despre Liban, cum o să fie vremea, chestii din astea oarecum organizatorice. Eu, zen.
Am ajuns în Beirut de Sf Ștefan. Adormită și cu un stomac care se lupta cu salata de beof specifică Nașterii Domnului. N-aveam nici o tragere de inimă să descopăr nimic. Aș fi stat așa în mașină, cu ochii lipiți de geam și aș fi ascultat ploaia. Care era extrem de generoasă și curgea râuri râuri din Ceruri. Da, dar în vacanță nu asta se face! În vacanță te scoli înainte să sune ceasul, înfuleci repede o cafea neagră mare și te pui pe umblat. Că nu se știe când, cum sau dacă mai ajungi prin locurile astea. Așa că am trimis cafeaua lângă salata de beof, am cunoscut povestitorul ce avea să ne prezinte locurile și am pornit ușurel printr-un Beirut adormit ce nu părea prea interesat să își prezinte hainele.
Parcă vrând să ne trezească bine, Elie ne propune o primă oprire la Pigeons’ Rock sau Rock of Raouche, un loc unde se înghesuie la o băută localnici și vizitatori. Când e soare afară. Sau, și mai bine, când se bagă soarele la culcare, căci atunci avem de-a face cu o priveliște numa’ bună de fundal ca să îți ceri iubita de nevastă. Na, bun! Acu’ plouă și e abia dimineață. Așa că ne limităm la a-i da lui Sonică de lucru preț de câteva minute. Dar, da, îmi imaginez că trebuie să fie într-un mare fel să bei un pahar de vin cu jumătatea ta mai bună la Bay Rock Café, cu ochii spre Marea Mediterană unde sorele se va scufunda întru petrecerea nopții. Carevasăzică, iată primele obiective musai de văzut în Beirut: Pigeons Rock și The Corniche Beirut, faleza pe care poți să îți faci pașii liniștit că doar are mai mult de 4 km. Clădiri imense, palmieri, vânzători ambulanți, localnici care au ieșit la alergat. Sigur suntem în Beirut? Na, nu știu la ce vă așteptați, însă e un oraș normal. Poate un pic mai chinuit de istorie, însă normal.
Istorie? A zis cineva istorie? Să mergem la Muzeul Național din Beirut să vedem acolo istorie! 2 ore printre statui, mozaicuri, sarcofage, artefacte așezate în ordine cronologică, astfel încât să fie mai ușor de înțeles vremurile și oamenii care au influențat viața Libanului. Aaa, și normal că Murphy e la treabă: știm cu toții câtă istorie știe Andreea… ei bine, ce putea fi mai potrivit decât un ghid care urmează să își dea doctoratul în istorie și arheologie, care să o introducă ușor, aproape pe nesimțite, în vremurile fenicienilor, a lui Alexandru cel Mare și a războiului civil. Acuma, nici Andreea nu se lasă. L-am ascultat, am și zâmbit inteligent style cred la un moment dat, am mers și am analizat fiecare obiect expus. De reținut, am reținut că, în timpul războiului civil, o femeie, doamna curatorului de la muzeu, a găsit soluția de a proteja exponatele mari: le-a zidit în ciment. Și am văzut apoi munca titanică prin care acestea au fost scoase din ciment și redate publicului. A fost primul lucru dintr-o serie destul de mare care avea să mă facă să îmi scot pălăria în fața oamenilor de aici care s-au luptat cu luptele. Și cu efectele luptelor.
După ce am scăpat din supravegherea strictă a lui Elie, am luat-o la pas să descopăr și să rețin cât poate mintea mea cea creață. Și, cum mie îmi place ordinea, am luat-o de la subsol. Văzusem în filmul de prezentare a muzeului cum multe dintre exponatele ascunse aici în timpul războiului au fost inundate sau deteriorate de condițiile improprii de depozitare. Na, se pare că în mare măsură și grație guvernului italian, acum subsolul arată într-un fel și este cumva dedicat artei și practicilor funerare, aici găsindu-și adăpost obiecte din preistorie până în epoca otomană: sarcofage antropomorfe feniciene, o frescă a Fecioarei Maria (se pare că una dintre cele mai vechi reprezentări ale Fecioarei), mumii maronite care s-au păstrat în mod natural în peștera Assi el Hadath din Valea Qadisha.
Am mai urcat un etaj. Am ajuns la parter unde a și început povestea spusă de cel mai istoric dintre ghizi. M-am plimbat în liniște printre exponate. Fără să alerg ca să nu pierd vreo poveste. Așa, în liniște. Conștientă că mă întorc în timp muuult mai mult decât poate mintea mea să numere. În sfârșit pot observa și eu sarcofagul cu legenda lui Ahile despre care povestea atât de pătimaș puțin mai devreme ghidul nostru. Și când te gândești că eu scriu povești de mii de cuvinte, iar ei spuneau povești în câteva desene. Sau sculpturi. Puterea de a transmite mesajul, ce să faci! Mă mut repede la etaj, ca să fug de chestiile profunde. Dau de o mulțime de artefacte mici care au grijă să mă poarte tot în trecut. În minte îmi rămân, însă, bijuteriile. Muiere, ce vreți?!
Timpul a trecut repede pentru cineva care se declară nu atât de prietenă cu muzeele. Să fi fost poveștile, să fi fost mintea mea care mă poartă mereu în locurile despre care mi se vorbește, să fi fost impactul filmului de prezentare în care am văzut lupta oamenilor pentru a-și păstra exponatele în ciuda vremurilor?! Habar n-am! De fapt, poate nici nu contează! Important e că am început vacanța asta în Liban cu începutul. Începutul Libanului, de!