D-apăi, dacă vorbim de oameni care transformă locurile în vedete, nu puteam să ajungem în zonă și să nu dăm o fugă până la Humulești. Acasă la cel mai povestitor dintre povestitori. Nu era prima dată când ajungeam în ograda pe unde Nică își făcea de lucru pe vremuri. Dar parcă de data asta, am fost și mai emoționată. Poate datorită ghidului care și-a început povestea cu citate din operele lui Creangă. Sau poate datorită graiului moldovenesc și al regionalismelor care m-au făcut să îl aud parcă chiar pe cel ce a fost cândva cel mai năzdrăvan prieten al copilăriei mele. Ideea e că, înainte chiar de a intra în căsuța păstrată exact așa cum a fost construită de bunicul patern, m-au năpădit niște trăiri pe care nu le am atât de des. Să mai zic cum eram când am intrat și am văzut soba, lada de zestre, sfoara cu motocei? O parte din ele țin și de copilăria mea. Pe celelalte le știu din poveștile lui. Băi, frate, cât era omul ăsta de tare de reușea să descrie atât de bine, de exact casa și obiectele cu care a crescut dacă te face pe tine, simplu cititor, să recunoşti tot, de parcă le ai și tu în casa ta.
Ies repede din casă când dau cu ochii de măsuța pe care îmi imaginez naivă că își așternea poveștile. Îmi vine să ating poate poate a mai rămas ceva talent care zace printre crăpăturile lemnului. Nu pot. Mă simt de parcă aș strica misterul sau rostul și rânduiala locului prin simpla mea atingere. Fug repede în curtea de alături. Aici, niște oameni pricepuți în ale butaforiei, au grijă să fii întâmpinat la tot pasul de personajele care ne sunt atât de cunoscute: Moş Chiorpec Ciubotariul îţi zâmbeşte poznaş din dugheana lui, dintre pensule şi clei; pupăza scăpată de chinuri își vede de treabă; Smărăndița Popii, Mătușa Mărioara, capra și iezii ei, toți sunt prezenți în curtea parcului tematic. Nică te întâmpină șugubăț încă de la poartă. Am intrat reticentă în parcul ăsta. Mă gândeam că îl voi găsi puțin cam kitschos. Ei bine, nu! Mi s-a părut că totul e făcut bine și că scopul de a ne purta în atmosfera poveștilor lui Creangă a fost atins. De interior nici nu vorbesc pentru că acolo sunt expuse porturi tradiționale și obiecte vechi folosite în gospodării.
Și, de parcă nu mă emoționasem suficient la Humulești, mai avem o vizită de câteva zeci de minute. Acasă la Nicolae Labiș, în Mălini. Alooo, omul cu Moartea Căprioarei, da? Ooo, Dumnezeule Mare! Să te ții jelituri acuși! Bine, nu s-a lăsat cu bocete, dar nici bine nu mi-a fost. Vere, același sentiment straniu că în orice moment stăpânul casei o să apară de undeva ca și în Humulești. Poate sunt de vină hârtiile de pe masă, pe care stau scrise încercările de poezii ale lui Labiș, și care parcă își așteaptă mânuitorul peniței spre a fi terminate. De parcă s-ar fi dus puțin până la bucătărie să bea un pahar cu apă și va reveni. Cărți, caiete, rechizite școlare, un clopoțel cu „sunet argintiu”, o galenă cu care poetul păstra contactul cu zvonurile lumii, documente, fotografii, afișe, toate toate parcă stau în așteptare.
Doamna de la casa memorială ne povestește puțin despre copilăria lui. Despre scena desfășurată în timpul secetei de după Al Doilea Război Mondial când tatăl l-a luat la vânătoare ca să facă rost de hrană și când a fost împușcată căprioara despre care avea să scrie poetul. Dap, numai că Moartea Căprioarei este puțin mai mult decât o redare a scenei la care fusese părtaș. Este, se pare, o lirică de presimțire a propriei morți, după cum spunea și sora poetului. Cum să fii așa tânăr și să te gândești la moarte? Mno, după ce fusese convins de justețea sistemului comunist, ajunge nițel mai târziu să se întoarcă împotriva regimului și, cu inconștiența unui tânăr curajos, va începe să scrie poezii protestatare și să citească literatură interzisă (recita Doina lui Eminescu într-un local din centrul Bucureştiului, îl cita pe Ion Barbu în motto-urile sale). Două poezii îi vor fi traduse într-o gazetă din Budapesta, ceea ce va panica oficialii de la București. Era clar că se transforma încet încet într-o problemă pentru sistem.
Problema va fi rezolvată prin accidentul de tramvai din decembrie ’56. Oficial, aflat sub influența mai multor pahare de țuică, poetul s-a împiedicat și a alunecat sub tramvai. Neoficial, partidul trebuia să scape de el, așa că l-au împins pe șine. Ghinion de neșansă, poetul a mai trăit câteva zile, agonizând prin spitale, suficient de puternic însă pentru a dicta pe patul de spital câteva versuri, un fel de mărturisire referitoare la accident, care vor fi publicate sub titlui Pasărea cu clonț de rubin (interesant acronimul… PCR). Normal că totul se va mușamaliza, căci mortul e mereu de vină. M-a zgâlțâit nițel povestea pe care, recunosc, nu o știam. Și m-a zgâlțâit și atmosfera din casa aia memorială.
A fost o excursie extrem de comprimată. Mi-aș fi dorit, normal, mai mult timp să mă pot bucura de fiecare loc. În același timp, îmi e clar că mă voi întoarce. Indiferent unde m-aș duce pe pământul ăsta, din când în când mă întorc la rădăcini ca să mă adăp. Și, probabil, voi merge tot cu Costin și cu Scorilo. Pentru că mi-au plăcut poveștile lui. Și răbdarea pe care o are cu cei care merg cu el în călătorii. Și strategia lui de business prin care își fidelizează clienții pe care îi transformă apoi în prieteni. Și când mergi în vacanță cu prieteni, gustul experiențelor e altul. În plus, e o enciclopedie de bancuri. Nu îmi mai amintesc nici unul că stau prost la capitolul reținere de glume, însă știu că s-a îngrijit în permanență de atmosferă și a reușit cumva să ne facă să uităm de oboseală, de drumurile lungi și poate nu mereu bune.