Am plecat din Maramureș prin munți. De-o parte Munții Maramureşului, de cealaltă Munții Rodnei. Toamna începuse deja să schimbe hainele copacilor. Din casele oamenilor apăreau semne ale pezenţei focului în sobă, c-așa e el, fumul, un trădător. Ne așternem la drum. 3 ore de peisaje numa’ bune să te îndemne la gândit. Singura oprire puțin înainte de granița celor două județe, Maramureș și Suceava, în pasul Prislop. Bate vânt de toamnă târzie. Și soarele e cam afurisit, ne păcălește cu raze friguroase. Sonică ar vrea să înghită ceva cadre. Îi îngheață nasul instant. Și se dă bătut. Lasă, Maramureşul ăsta ne cam ia la goană. Poate mai venim noi mai în vară așa, să îl tragem în poză. Acum, hai repejor să ne adăpostim de vânt. Nu mai mergem nici măcar până în poarta Mănăstirii Prislop. Ne dăm bătuți și lăsăm oprirea pentru o dată viitoare.
În schimb, suntem gata să luăm la pas comuna Ciocănești. Asta e comuna aia în care oamenii au încondeiat casele, în loc de ouă. Fie pentru că au vrut să fie altfel, fie că nu au mai avut loc să își exprime talentul pe ouă. Ideea e că, motive tradiționale pe care de obicei le găsim pe ii, aici le găsim pe case. Citisem despre locul ăsta, știam că există. Ceea ce nu știam era că într-adevăr arată uau. Aveam să aflăm de la gazda noastră de la Muzeul Etnografic cum a început obiceiul ăsta fain ridicat la nivel de recomandare în zilele noastre: prin 1950, tanti Leontina Țăran s-a hotărât să își renoveze casa primită moștenire de la soacră. Dar nu așa orișicum, ci într-un fel de să facă și Soarele să se uite la pereții ei. În plus, a vrut să aibă un echilibru între interiorul decorat cu ștergare și exteriorul casei. Și i-a ieșit. Cu ajutorul unui meșter popular și cioplitor în lemn, Dumitru Tomoiagă, au fost trend setteri.
Mai târziu, Gheorghe Tomoiagă, fiul meșterului popular, devine primar în Ciocănești și transformă casele cu exterioare încondeiate într-un fel de recomandare pentru toți locuitorii. Ba vine și cu o sumă modică prin care îi premiază pe cei care decid să își facă brâie cu motive tradiționale pe casele noi, iar celor care au case vechi le dă vopsea ca să își reîmprospăteze culorile. Pe vremuri, ca să încurajeze practica, primăria dădea gratuit toate materialele necesare încondeierii caselor. Acum nu mai sunt fonduri, însă obiceiul este atât de iubit încât nu mai e nevoie de încurajări de niciun fel. Simplul fapt că au un sat muzeu îi face pe oameni să ducă mai departe tradiția. În plus, Primăria, Grădinița, Școala, Poliția, toate s-au conformat și și-au împodobit sediile așa cum se cuvine. Turiștii vin curioși să descopere minunățiile. E adevărat, sunt atrași și de câteva festivaluri gândite de fostul primar Tomoiagă: cel al încondeierii ouălor, răscolului stânii, al păstrăvului și al plutăritului.
Iau și eu la pas satul. E adevărat, mai toate casele au elemente tradiționale desenate pe exterior. Băi, și nu e ușor să le faci. Așa, uitându-mă de afară, mă gândeam: ce mare șmecherie, dai cu pensula acolo și faci două pe față, două pe dos. Ei bine, nu e chiar așa. În primul rând, poți lucra numai vara pentru că nu e vorba numai de pensulă și vopsea. Se tencuiește cu ciment, var și nisp; după ce se usucă cu un model se desenează deasupra și se sculptează. După ce se usucă se vopsește, se dă culoarea varului și apoi se colorează modelul național. Fiecare model are o semnificație: rombul înseamnă înțelepciune, pătratul inteligență, cercurile infinitul și eternitatea, plasa sau sita este separarea binelui de rău. La atâta migală nu mă miră că meșterii sunt ocupați până peste cap. Se pare că vestea s-a dus în țară și comenzile vin și din locuri îndepărtate. Chiar și de la București.
În timp ce ne plimbăm prin Muzeul Ouălor Încondeiate, mai aflăm câte ceva despre viața localnicilor, despre tradițiile locului. Unele dintre ele sunt pe punctul de a dispărea. Vorbim aici de plutărit, metoda folosită până prin anii ‘70 pentru a transporta pe Bistrița lemn de la Prislop, din munte, la Vatra Dornei, pentru a fi exploatat. Acum mai este folosită doar pentru festival vara. Oricum, Bistrița este destul de mică așa că plutele se împotmoleau mai mereu. Alte tradiții sunt păstrate vii pentru că oamenii se agață cu dinții de ele și nu vor să le lase să moară. În Centrul de tineret „Casa Șezătorii”, amenajat în fosta școală, sunt patru războaie de țesut recondiționate, unde patru femei din comună torc, țes și împletesc împreună cu copiii. Împușcă mai mulți iepuri dintr-un foc: vând produsele turiștilor și dau mai departe meșteșugul țesutului.
Tot vorbind și descoperind obiecte meșteșugărești tradiționale, ajungem în sala colecțiilor de ouă. Oooo, Doamne, nu am văzut de când sunt atâtea ouă încondeiate! Pardon, închistrite, așa cum li se spune în Bucovina. Sunt păstrate toate ouăle premiate în cadrul Festivalului Ouălor Încondeiate. Majoritatea seamănă cu iile din zonă pentru că redau motive cusute pe cămăși. Sau pe bundițe. Sau chiar pe catrințe. Stau și mă gândesc câtă muncă e în spatele picturilor care atrag privirea. Aici vorbim de artă în adevăratul sens al cuvântului. Nu mai este ceea ce îmi amintesc eu din copilărie că făceam cu bunica în vatră cu puțină vopsea roșie și un condei îmbătrânit de timpuri. Aici vorbim de ceară, de culori și de însemnătatea lor. De care habar nu aveam. Știam că Bucovina este pământul încondeietorilor de ouă, însă nu aveam idee de cât este de răspândit și de iubit meșteșugul ăsta.
