Toamna pe uliţă prin Breb

Eee, și dacă tot aduserăm vorba de casele vechi din lemn și cum lumea se întoarce încet încet către ele, mergem să vedem un exemplu de restaurare. Mergem să vedem ce a mai făcut fundația prințului Charles. După ce am fost și i-am văzut casa din Viscri, ajungem și în Breb. Am știut că o să îmi placă de cum l-am văzut de pe drum așezat așa, cu casele-i răsfirate, parcă tocmai ca vecinii să nu se deranjeze prea tare unul pe celălalt. Ca orice sat de munte, și Brebul este dominat de liniște. Suntem la poalele munților Gutâi, pe Drumul Verde, traseul care poartă bicicliști prin Rezervația Creasta Cocoșului, Pădurea Crăiasca, Lacul Morărenilor, Tăurile de la Hoteni, Turbăria Iezerul Mare, Cheile Tătarului, Mlaștinile Poiana Brazilor. Dacă nu te ține bicicleta, poți să te bucuri de o plimbare cu căruța.

O poartă mare, maramureșeană, ne amintește încă de la intrarea în sat în ce județ suntem. Că poate am uitat. Scăpăm de mașină și o luăm agale pe ulițe, să ne întâlnim cu viața. Deși e octombrie, mai avem verde prin curți. Și pe lângă. Că aici nu a ajuns asfaltul, așa că te poți bucura de buruienile care sigur le dau de furcă gospodinelor. Și care ar putea ascunde ceva vipere că, na, până și viperele trag tot acolo unde sunt oamenii primitori. Uit de aspectul ăsta și îndrăznesc să trec de un șanț ce pare a se vrea un fel de barieră care protejează proprietatea unui norocos. Nu merg mult pe cărarea îngustă. Preț de vreo două trei fotografii cu căpițele în rol principal. Apoi mă întorc la ulița mare. Casele de lemn par a adăposti povești și istorii vechi. Unele au fost recondiționate. De conaționali de-ai noștri sau de străini dornici să trăiască în liniște și tradiții de care ei nu mai au de mult parte. Altele au fost lăsate parcă să își trăiască și să își arate bătrânețea.

Dintr-o ogradă, iese un domn. Pare cel puțin de-o seamă cu căsuța lui ce pare a-și purta căciula pe ochi. Ne dă binețe. Se vede de la o poștă că e obișnuit cu turiștii. Și cu întrebările și curiozitățile lor. Ne îndrumă către locul unde fundația prințului Charles a recondiționat casele de lemn. Da, sigur e interesant să vezi cum o bătrâioară din asta a fost îngrijită și ferchezuită. Pe mine însă mă atrage o altă căsuță de peste drum. De fapt, mă atrag caii care pasc în curte. Abia după ce văd caii, văd și cele două clădiri care s-au împrietenit cu păianjenii și i-au lăsat să își facă și ei case pe la geamurile lor cândva de culoarea cerului. Putem intra, ne dă permisiunea stăpânul cailor. Doar să ne asigurăm că tragem poarta după noi la plecare ca să nu îi plece animalele. Ce ciudat, în atâta liniște te-ai fi așteptat ca lumea să nu existe. Cu atât mai puțin să aibă și animale în gospodării. Sau aici și animalele or fi mai liniștite…

Îmi arunc un ochi și în ograda prințului Charles. Buuun, e curat, lemnele pentru iarnă au fost sparte și tăiate și acum stau frumos așezate în așteptarea frigului. Se vede că s-a muncit la repunerea pe picioare a locului încă de la gardul tradițional împletit din nuiele de alun și acoperit cu draniță. Poarta este și ea de-a locului, parcă nu la fel de impunătoare ca porțile pe care le-am tot văzut în partea asta de țară unde parcă vorbim de dantelă în lemn. Pe vremuri și se pare că încă și acum umblă vorba că, cu cât e mai mare și mai plină de sculpturi, cu atât proprietarul e mai avut. Făcute de obicei din stejar, cele mai multe sunt alcătuite din trei stâlpi verticali și unul orizontal, așezat în partea de sus. Fiecare sculptură are o semnificație: funia răsucită reprezintă infinitul, legătură dintre cer și pământ; soarele este viață; colacul înseamnă bogăție.

Mă întorc spre mijlocul satului. Câțiva dintre cocălătorii mei se odihnesc în curtea unei pensiuni, mângâiați de poveștile gazdelor despre vremurile de demult. Eu intru într-un magazin în căutare de apă ca să îmi astâmpăr setea. Îmi astâmpăr, de fapt, dorința de a vorbi cu oamenii locului. Doamna care vinde aici îmi povestește puțin despre cum din ce în ce mai multă lume de la oraș vine și cumpără case în Breb. Până și un fost paparazzo din Anglia încearcă să își liniștească conștiința aici. Mulți se întorc la valorile adevărate, la viața simplă. “Noi încercăm să rămânem la fel, să nu ne lăsăm purtați de mirajul banului. No, o să mai vedeți și la noi în sat case imense făcute din BCA. Încercăm, totuși, să ne păstrăm vii măcar tradițiile. Coconii satului Breb sunt cei care încearcă să preia meșteșugurile de la cei bătrâni și să le ducă mai departe. Așa, prin șezători care au loc periodic, copiii învață să toarcă la fus, să coase goblenuri, să iubească portul popular. De fapt, noi încă ne mai îmbrăcăm portul popular duminică de duminică pentru a merge la biserică”. O cred. Venind înspre magazin, într-una dintre curți, se aeriseau la soarele călduț câteva așternuturi țesute. Ca o zestre înșirată înspre laudă nuntașilor.

Îmi imaginez cum or fi duminicile aici: cu oamenii îmbracați în straie populare, strânși în biserica cu cel mai vechi turn de lemn din România, cu vocile lor răsunând în cor, înălțând către cer rugi și imnuri. Sau, și mai interesantă imaginea oamenilor locului mergând la joc de Paști, la șoprul de lângă Dispensar. Sau a flăcăilor care fură în noaptea de Bobotează porți. Și asta este un loc în care am să mă întorc cândva. Și am să las o bicicletă să mă poarte prin toate cele șapte sate care vorbesc despre cultura maramureșeană: Ocna Șugatag, Budești, Breb, Hoteni, Hărnicești, Desești și Mara. Și am să îmi dau răgaz atunci să îi văd pe oamenii locului la treabă, fie că vorbim de meșteșuguri legate de prelucrarea lemnului, fie că vorbim de timp petrecut cu femeile la războiul de țesut. Da, îi înțeleg perfect pe cei care au fugit aici, în Valea Castorilor.