Am plecat din Poienile Izei. Am lăsat în urmă oameni și locuri. Și o parte din inima mea. Poate cândva mă voi întoarce și voi căuta pe dealuri flori sălbatice pentru coronițe de copii. Poate Domnița va fi tot aici. Tot atât de prezentă. Tot la fel de zâmbitoare. Poate amintirile vor rămâne la locul lor. În trecut. Și vor da voie prezentului să își trăiască momentul. Până una alta, închid sertarul. Și ascund cheia. Din nou. Timpul își vede de treabă. Și de drum. Chiar dacă în Maramureș, curgerea lui este alta. Se pare că aici e mai blând. Și ne dă voie să mai vedem de ce francezii se înghesuie să vină în partea asta de Românie. Și de ce Unesco și-a făcut simțită prezența pe aici.
Ajungem în Botiza. E sâmbătă. E zi de târg. Explozie de culori întinse pe sfori, pe garduri, pe marginile podului: fuste, baticuri, cămăși. Lumea aleargă care încotro, să-și termine cumpărăturile cât mai repejor. Mai au treburi și acasă, în gospodărie. Nu îi văd zăbovind prea mult nici la capitolul țoale, nici pe la tarabele cu mâncare. Normal, fiecare dintre ei sunt sigură că au de ale gurii în propria curte. Mai degrabă îi văd sporovăind că niște rândunele care se întâlnesc după perioada de iernare petrecută la capătul pământului. Îmi amintesc de bunicii mei: bunicu’ mergea duminica la piață, indiferent dacă avea de cumpărat ceva sau nu. Era, până la urmă, un moment de socializare, de întâlnire cu mai toată lumea din comună. Fie că se apucau de dezbătut probleme ale comunității, țării, planetei, fie că se opreau la o bere ca să pună la cale campanii agricole, un lucru era cert: lipseai duminica din piață, era semn rău.
Semn rău a fost și lipsa preotesei de la Botiza. Am fi vrut să intrăm să vizităm Casa Berbecaru, locul unde soția preotului Isidor Berbecaru, Victoria, a strâns o colecție interesantă de covoare din lână vopsite în culori vegetale. O mulțime de străini știu deja de covoarele din Botiza și vin în căutarea lor. Se pare că firele sintetice colorate artificial nu prea mai sunt la modă și că ne întoarcem încet, dar sigur, către natural. Dincolo de modalitatea și de materialele folosite, mi-ar fi plăcut să o ascult pe dna preoteasă vorbind despre modele, despre cum a reușit să le facă pe femeile locului să reia meșteșugul ăsta al țesutului care este destul de migălos. N-a fost să fie de data asta, femeia însoţindu-și soțul la ceva consultații medicale. Am putut doar să mă bucur puțin de curtea muzeului și de copacul cu oale, semn al prezenței fetelor de măritat și al zestrei acestora. Mă rog, se pare că inițial copacul era doar suport pentru vasele spălate, însă mie îmi place mai mult povestea cu zestrea.
Hai că nu avuserăm noi noroc cu doamna preoteasă de la Botiza. Dar chiar să ajungem în Maramureș și să nu intrăm și noi într-o biserică din asta devenită monument? Ba intrăm. Ne oprim să vizităm Biserica de la Budești Josani. Cocoțată oarecum pe un moț de deal, bisericuța ne întâmpină cumva mândră, dominând tot satul. De jur împrejurul ei e plin de suflete care veghează la mormintele celor din comunitate, comunitate care a și construit biserica în urmă cu sute bune de ani. Și, cum unde se unește satul și pune mâna iese o treabă numa’ bună de apreciat, Unesco a luat sub aripa lui protectoare și locul ăsta care se pare că ar fi cel mai mare dintre toate bisericile de lemn din Maramureș. Nu mă pricep să vă povestesc despre naos, pronaos, altar, turla cu patru turnulețe. Nici despre fresce. Pe mine sincer m-a atras cămașa de zale a lui Pintea. Haiducul, domnule! Doooamne, stau și mă gândesc cum o fi putut el să lupte cu chestia aia atât de grea pe el…
O las pe doamna care ne-a deschis biserica să își vadă de povești. Mi se poare că e doxă de informații. Și, cu cât se adâncește în istorie, cu atât aduce și mai multe detalii care îi fac pe cocălătorii mei să se exprime numai prin interjecții. Eu mă pierd puțin în lumea aia prezentată în icoanele vechi de când lumea. Și mă gândesc cum or fi reușit oamenii acum sute de ani să picteze așa. Și, mai ales, cu ce or fi pictat. Iar ajung la cămașa haiducului. Îmi plac mult poveștile și legendele locului despre Pintea: despre comorile haiducului care s-ar ascunde în pădurile maramureșene, despre mormântul invadat de tufe și buruieni al celui care l-a trădat, despre răzvrătirea lui împotriva nedreptăților vremii. Hai că mi-ar fi plăcut să fac parte din gașca lui de răzvrătiți!
Toată pornirea asta revoluționară ce amenință a lua naștere în mine este domolită la Sârbi unde facem o oprire pentru un pahar de afinată și o lecție de viață. Ne primește în vizită nea Gheorghe Opriş. A transformat casa lui într-un fel de muzeu. Dar nu unul obișnuit. Înainte să ne arate ansamblul de arhitectură tehnică populară (de fapt, o colecție de mașinării pe care le foloseau oamenii mai demult), ne invită la un pahar și la un cântec. Simpatic tataie. Și încă în formă. Îi vedem inventivitatea încă de la poartă unde și-a făcut o instalație cu robinet prin care orice musafir care îi bate la poartă primește horincă. Să te ferească Dumnezeu să îi refuzi modalitatea prin care simte să te omenească! Vrei, nu vrei, taci și bei!
Abia după paharul de bun venit și cântecul menit să îți aducă zâmbetul pe buze, poți să o iei la pas prin instalațiile ce par sofisticate și să descoperi poate mașinării sau unelte pe care le știi din copilăria ta: o batoză, o piuă, o moară, o vâltoare. Batoza o știu și eu de la bunicii mei. Vâltoarea am văzut-o acum mulți ani când am venit în Maramureș și am luat-o agale pe jos din Poienile Izei până în Glod. Cum le place localnicilor să o descrie, vâltoarea este mașina lor de spălat care nu iese din garanție niciodată. Și încă o mai folosesc. O doamnă spăla de zor niște covoare când am ajuns noi la nea Gheorghe. Și moara o mai folosește din când în când, nu e numai pentru ochii turiștilor. Stau și mă uit la toată construcția aia. Cum fiecare lemn este așezat unde trebuie, cum întreg sistemul funcționează și pune în mișcare roata verticală care face batoza să lucreze. Cum apa, ghidată prin jgheaburi, curge din belșug dintr-un bazin aflat la înălțime și ajunsă în vâltori, se învârte în neștire, frământând țesăturile.
Cât erau oamenii de inventivi în trecut! Și cum se foloseau de orice le oferea natura ca să își ușureze munca! Biine, nea Gheorghe este descurcăreț și acum. Deși nu are pensie, se descurcă să trăiască din munca lui: ne arată sticlele cu horincă pe care le vinde turiștilor. Nu sunt orice fel de sticle. Înăuntru au sculpturi în miniatură din lemn de dud, prun, paltin. Ne spune că horinca împrumută din culoarea lemnului. Da, da, da, așa făcea și bunica: punea crenguțe de dud în butoiul de țuică. Nea Gheorghe are și o pensiune aici unde își răsfață turiștii cu liniște și bucate tradiționale. Deci mai vin ceva bănuți și din turism. Vâltoarea aduce venituri și ea. Și, uneori, și moara. Omul muncește. Are aproape 80 de ani. Nu, nu îl bate gândul să se pensioneze. Mai degrabă, își caută un ucenic căruia să îi lase moștenire arta dantelării lemnului pe care o știe atât de bine. Nu găsește. Oamenii nu mai vor să muncească, vor mai degrabă să câștige banul rapid. Bine măcar că încet încet, lumea renunță la vilele din BCA și se întorc către căsuțele din lemn.
