Mâna sus cine o știe pe Virginia Linul. Sau cine măcar a auzit de ea. Hai, bine, zic tot eu că vă văd cam rușinoși. O văzusem pe doamna pe la câte un târg de artizanat și meșteșugărit prin București și de vreo câteva ori bune la televizor. Știam că e implicată în ceva treburi care au legătură cu costumele populare. Nu am stat niciodată să o localizez pe hartă. Știam, așa, generic, că e de undeva de prin Năsăud, aproape de unde se agață harta-n cui. Asta cu harta-n cui e pentru cei care mai au hartă pe perete. Ăștia care folosim Google Maps, o să păstrăm reperul cu undeva prin Năsăud. Nici măcar când am văzut că Salva e pe lista noastră de opriri nu m-am gândit la Virginia Linul. Mi-am zis că, na, ne oprim în Salva să ne dezmorțim după un drum lunguț. Abia când am ajuns la muzeul femeii, mi-am dat seama de niște lucruri.
În primul rând, mi-am amintit de chipul ei. Că au fost vremuri când tot apărea pe la știri. Mai ales prin 2011, când cu 100%.ro, colecția făcută împreună cu un francez (se pare că francezii aduc mereu greutate și prestigiu când vorbim de modă) prin care elemente din tradițiile satului românesc au fost puse pe haine. Acu’ mai văzusem noi transformări de cămăși tradiționale românești în bluze trendi flendi numa’ bune de purtat pe la diversele evenimente în lumea mondenă europeană. În colecția asta, însă, s-a și lucrat cu meșteșugarii noștri care au și urcat pe scenă lângă manechinul care le-a prezentat munca. Nu ştiu cum și nici de unde, însă Virginia Linul a reușit să strângă în jurul ei o echipă de vreo 50 de doamne care încă își mai amintesc ce să facă dacă au în mână un ac cu ață.
Bun, după ce i-am recunoscut chipul, am lăsat-o să mă porte în poveștile legate de cum, când și de ce. Păi s-a gândit că ar fi păcat să moară meșteșugul. Așa că, a preluat cât a putut de la mama și de la bătrânele din zonă, și-a suflecat mânecile și s-a apucat de treabă. I-a fost mai ușor cu străinii, care știu ce înseamnă să rămâi fără tradiții, așa că sorb fiecare experiență care presupune autentic. Cu românii i-a fost mai greu. Că nouă ne e greu să ne acceptăm identitatea, darămaimite să ne mai și lăudăm cu ea. Mă rog, asta până când hainele noastre tradiționale au început să apară pe la diverse festivaluri de modă și până când a început să dea extrem de bine pe Facebook și Instagram dacă te pozezi într-o ie. Că dacă e trendy, hop și noi moț!
Plec să dau o tură încăperilor cu minuni: clopuri cu pene de păun, pălării cu flori, brâuri din mărgele cusute una câte una de mâini harnice, traiste colorate, paltoane brodate, cămăși pe care este cusută parcă România, cojoace numa’ bune să îți țină de cald iarna în drum spre biserică, brățări cu mărgele așezate astfel încât să dea naștere altor și altor modele luate din tradiții. Mă uit la prețuri, nu că aș fi eu în măsură să contest transformarea în bani a timpului și efortului depuse pentru rezultatul final de care să ne bucurăm. Însă sunt chiar curioasă. E ok, nu trebuie să îți vinzi un rinichi ca să îți iei o ie. E adevărat că o să scoți ceva mai mulți bani din buzunar decât dacă ți-ai lua o chinezărie făcută în linie de vreo mașină care merge întruna și scoate serii după serii.
Îmi las colegii cocălători să își achiziționeze haine în care cu siguranță cele care le-au țesut, brodat, cusut și-au lăsat parte din emoții, gânduri, suflet. Eu ies în curte. Gazda ne așteaptă cu pălincă, vin, struguri și mere. Mă așteptam cumva ca o iubitoare de tradiții să respecte și treaba asta cu ospitalitatea. Nu mă așteptam să fie din nou acolo, printre musafiri, răspunzând la întrebări și mai interesante și mai incomode. Prind așa, din când în când, povești despre cum era cu portul popular în vremea comunismului. Eu însă sunt fascinată de omul Virginia Linul și de capacitatea pe care o are de a se menține cumva optimistă, dreaptă, pasionată de tot ceea ce face, de cum nu s-a dat înapoi atunci când poate nimeni nu credea în povestea pe care încerca să o scrie. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să trecem printr-o perioadă de “revenire din amorțire” pe care să o petrecem lângă oameni de genul ăsta, care au luptat și luptă pentru autenticitate.
Și, dacă tot adusei vorba de autentic, cred că e un moment bun să vă povestesc și de Domnița. De fapt, de reîntoarcerea la Domnița, în Poienile Izei. Am scris acum ani buni despre prima experiență la ea. De data asta, știam că ajung în Poieni. Nu știam însă că voi ajunge din nou la Domnița, că mă voi întoarce fix în locurile în care am fost cu ani în urmă. Clar asta a fost o excursie din aia cumva vindecătoare. Am recunoscut tot. Începând cu drumul care duce la pensiune. Nu s-au schimbat chiar atât de multe prin zonă. Poate doar că au apărut ceva mai multe pensiuni. Și parcă drumul ăla pe care acum ceva ani o luasem agale spre Glod nu mai e la fel de pustiu și neumblat. În rest, Maramureşul a rămas la fel: cu oameni veseli, cu biserici de lemn ce par a atinge cerul, cu porți sculptate, cu pârâuri care străbat curțile ce par părăsite, cu căpițe bosumflate că s-au îngrășat de atâta fân.
Primirea de care am avut parte la Domnița a fost exact așa cum mi-o aminteam: cu horincă, ceterași și brânzoaice. Pe stăpâna casei am găsit-o la fel de agitată, preocupată mereu ca oaspeților să le fie bine, alergând în colo și-n coace ca masa să fie caldă, cazarea să fie pregătită, muzica să fie veselă. Mă uitam la cele patru generații de femei care sunt direct implicate în bunul mers al pensiunii și mă gândeam că așa trebuie să arate așa numita afacere de familie de care am tot auzit de-a lungul timpului prin diversele companii pe unde mi-am spetit spinarea la muncă. Cu toți ai casei trăgând să le fie bine, cu fiecare dintre ei responsabil și răspunzător pentru o anume bucățică, necontând vârsta poate prea fragedă sau poate prea târzie. Toți sunt extrem de activi.
Am avut parte în Poieni de o întoarcere în copilărie, când supa avea gust de supă, puiul avea carnea ațoasă, vinul era scos în căni de pământ direct din butoaie și doar atât cât se putea consuma la o masă, când soba scotea miros de lemne arse, când la sărbători bunica ne lăsa să dormim în odaia a bună, când pereții casei erau înfrumusețați de așternuturi țesute în război cât era iarna de lungă. Nu se putea să nu mă trezesc înaintea răsăritului. Doar eram la țară! Am urcat cu Sonică pe un moț de deal unde am așteptat cuminţei ca soarele să se spele pe dinți și să ne zâmbească pe urmă cumințel la poză. Printre căpițe de fân, cu cocoși acompaniindu-ne în fundal, cu două leagăne din lemn care își odihnesc legănatul până în sezonul următor sau, de ce nu, până când următorii turiști se vor cuibări înveliți în pături de lână în brațele lor aducătoare de senzații romantice.
