Citisem o grămăjoară și visam de multă vreme să ajung în locul ăsta unde soarele răsare de două ori. Așa că număram minutele până la destinație. Nu m-a interesat nici Alba Iulia, nici Aiud. Eu eram dornică să ajung mai repede în depresiunea Trascăului, la poalele Pietrei Secuiului. Daca aș fi putut, m-aș fi teleportat. Deși mie îmi place să merg cu mașina și să casc gura la oameni și locuri. Ei bine, nu și de data asta. Eram ca măgărușul ăla din Shrek: “am ajuns? Ă, am ajuns? Nu, dar cât mai avem?” “Uite, dragă Andreea, Cheile Turzii!” “Bine, minunat, extraordinar! Mai avem?” Nuu, că acum îmi e clar cu cine seamănă alde nepo. Nu că aș fi avut vreun dubiu… “Hei, hei, ia uite! Acolo e? Ă? Acolo?” Îmda, am ajuns în Rimetea. Sau în Torocko. Sau în Eisenburg. Sau în Eisenmarkt.
Prima dată am văzut muntele. Era și greu să nu îl vezi. Piatra Secuiului. Bucățică din Munții Trascăului. 1128 de metri de perete stâncos. Locul unde s-au refugiat secuii ca să scape de tătari. Nu îmi e foarte clar dacă tătarii erau mâncători de şaorma și le-ar fi fost imposibil să urce până în vârf unde se ascundeau secuii sau dacă secuii erau așa de șmecheri încât se foloseau de pietre ca să îi țină departe pe tătari. Nici nu mai contează. Important e că muntele ăsta a fost refugiu cândva și este și astăzi un străjer de bază al satului ce parcă i se dăruiește cu totul. Cred că fiecare din alea 90 de minute cât îți ia să ajungi în moț merită efortul. Fie și numai pentru a te bucura de priveliștea care ți se așterne la picioare. Dacă te țin balamalele poți să faci și cățărări. Și, dacă stai prost cu adrenalina, poți să o crești zburând cu parapanta.
După ce m-am holbat la munte, am dat cu ochii de case. Albe imaculate ca în reclama lui Chef Sorin Bontea la Ariel, cu obloane verzi, cu porți înalte de lemn, toate aproape trase la indigo. Păi normal. Vreo 138 au fost restaurate printr-un ONG, cu ajutor financiar venit de la autoritățile maghiare. Inițial, proiectul a fost gândit ca să oprească demolările sau construcțiile alandala. Pe sistemul “noi vă dăm bani și consiliere, voi restaurați respectând stilurile și elementele tradiționale specifice”. Și ce să vezi?! Oamenii au fost de acord. Și sunt în continuare. Indiferent cine vine în zonă și se apucă de construit respectă cu sfințenie arhitectura locului. Frumos, civilizat, fară comentarii și șpăgi aruncate în stânga și în dreapta. Urmare a faptului că oamenii s-au străduit să păstreze nealterate casele vechi considerate monumente istorice, în anul 1999 Rimetea a primit premiul Europa Nostra din partea Comisiei Europene. Un fel de Oscar.
Prin 1870, satul trece printr-un incediu care are grijă să distrugă aproape în întregime locul. Numai că oamenii își revin după catastrofă și refac fiecare căsuță în parte. Și se pare că treaba a fost făcută temeinic. Cât ne-am tot învârtit noi pe ulițe, nu am găsit nici un loc care să mi se pară părăsit sau neglijat. Îmi e clar că fiecare dintre cele aproximativ 600 sunt atent îngrijite. Cea mai veche casă din sat, casa unui miner, arată nu de parcă ar fi fost construită prin 1600 și ceva, ci mai degrabă zici că abia s-au terminat lucrările. E adevărat că a fost restaurată în 2004, însă chiar și așa. Ca să nu mai zic de albul ăla perfect de zici că oamenii ăștia nu au auzit în viața lor de praf. Ce mi-a mai atras atenția: pe unele porți sunt plăcuțe prin care locuitorul anunță comunitatea cu ce poate contribui în caz de incendiu: lopeți, găleți, scară. Că oamenii deștepți învață din greșeli și devin prevăzători. Exact cum nu suntem noi când vorbim de cutremure.
În mijlocul satului, acolo unde ne-a lăsat autocarul, este amenajată o parcare. Înțeleg că satul este călcat de o grămadă de turiști. E adevărat că cei mai mulți sunt din Ungaria. Tot aici, în centru, găsim Biserica Ortodoxă, Biserica Unitariană, Primăria și Muzeul Etnografic. În Biserica Unitariană pot participa la slujbă și turiștii în fiecare duminică dimineața. Nu e duminică. Așa că noi vom vizita Muzeul Etnografic. Până să ajung să mă plimb prin cele cinci încăperi în care stau frumușele spre a fi fotografiate de Sonică peste 11.000 de obiecte strânse în principal de locuitorii satului, mă opresc să o ascult pe doamna de la intrarea în muzeu. Îmi place calmul ei. Și poveștile prin care încearcă să descrie viețile de zi cu zi ale oamenilor locului. Ne vorbește de mineri, de cei care lucrau în prelucrarea lemnului, de cei din metalurgie. Nu mă deranjează deloc că unele cuvinte îi vin mai repede în maghiară. Mie asta cu “noi suntem români” numai când ne convine îmi provoacă o ușoară greață. Și faptul că satul ăsta a fost ridicat cu bani de la unguri mă face să trec peste dezacordurile gramaticale și peste patriotismul fals.
Am stat nițel printre obiectele alea vechi. Câteodată mi se pare că toate lucrurile pe care mi le amintesc din copilărie au devenit exponate în muzee. Am văzut și aici: de la soba din teracotă, ulcioare, oale de lut până la mobila pictată, porturi tradiționale, ustensile de bucătărie. Fiecare dintre ele povestesc despre viață. Așa cum s-a întâmplat ea cândva. Mă gândesc la ce și cum trăim acum. La ce anume am pierdut pe drum. “Mai lasă-ne, domne, cu spălatul la lighean și cu pipi făcut în fundul curții!” parcă aud şoptindu-mi-se din public. Nu contest confortul pe care îl avem acum. Unii dintre noi, nu toți. Însă parcă totuși prețul plătit a fost cam mare. Uneori mi se pare chiar prea mare. Mă gândesc la cum oamenii de aici au început să aprecieze viața lor în case vechi. Deși sunt sigură că la început își doreau și ei să dărâme tot, să construiască poate case mai mari, mai moderne, mai confortabile. Un fel de ce s-a întâmplat prin Maramureș. Și, cu toate astea, le-a venit mintea la loc. Și au făcut din locul ăsta al lor un fel de sat alb, așa cum am văzut eu prin Spania.
Îmi mai acord câteva minute de mers pe ulițe. De fapt, mergem către Moara de Apă, construită acum multe sute de ani și care încă mai funcționează. Iar unii localnici încă mai merg să o folosească. Nu avem însă noroc să găsim gazda. Nu ne putem, carevasăzică, bucura nici de camera amenajată în stil rustic, cu mobilă pictată care se află lângă Moară. Și când te gândești că ar fi trebuit să vedem pusă în practică povestea pe care ne-o spusese și doamna de la muzeu: fiecare scaun avea la spătar un fel de cârlig. Cârligul ăsta avea un rol foarte important: dacă scaunele erau așezate cârlig în cârlig, era clar, era de rău, oamenii casei erau în ceva gâlceavă, deci mai bine îți vedeai de drum. Dacă scaunele erau așezate invers, totul era în regulă în casă, lumea era pe pace, deci musafirul era binevenit. Ah, Andreea, ce îți mai plac poveștile! Și locurile astea pline de tradiții!