Hai că totuși cred că v-am mai zis asta: de la mine din familie nu am fost eu prima călătoare. Nu, nu ai mei au fost primii, deși ei au fost în Rusia, eu încă nu. Domne, la noi în casă, prima care și-a luat lumea în cap și rucsacu în spinare a fost soră-mea. Biiine, cred că ea și știa că nu are prea mult timp la dispoziție până să vină puradeii, că prea se juca cu păpușile alea din cârpă făcute de bunică-mea și le făcea mereu bebeluși. În fine, să nu îi mai stricăm imaginea soră-mii. Și, cum s-a apucat ea așa de călătorit, venea acasă și, în loc să pună mâna să scrie cum fac eu, ea se apuca să îmi facă mie capul mare: “tu știi, mă’ sisuţ, cum e să ajungi pe Moldoveanu după 5 ore de urcat în pas ritmat?”, “Doooamne, soră-meo, tu știi cum e acolo, la Măgura? Parcă îl auzi pe Dumnezeu cum respiră.”, “tu știi cum a fost revelionul ăsta în refugiu? Cu mâncare pusă la comun din pungă și cu șosete ude de la atâta alergat prin zăpadă?”
Acuma, la unele am răspunsuri numa’ bune de câștigat renegarea soră-mii, de genul “pe Moldoveanu, extenuant, fără suflu și fără picătură de vlagă. Pe munte, de!”, “pe Dumnezeu poți să îl auzi cum respiră și fără să urci la cucuieţi (era să zic la dracu-n praznic dar parcă nu dădea bine alăturarea cu Dumnezeu în aceeași frază)”, “un revelion ud și friguros și fără mâncare că sigur alții au fost mai iuți de mână decât tine”. Pe altele am decis să le testez și eu, să văd dacă pe bune chiar așa e, cum descrie ea. Și m-am dus acu’, în prag de pensionare. În tura asta de ieșit în România, am ajuns în Sibiel. Soră-mea a fost aci acum ani buni, tot pe la un Revelion. Deci am primit numai feedback grozav. Legat, normal, de mâncare! Că deja o lăsaseră mai moale cu muntele, îmbătrâniseră oarecum și ei și începuseră revelioanele astea cu mâncărică, beuturică, căldurică, un pic de muzichie și dormit la 1 cel târziu. Cred că lucrau deja la nepo…
Păi dacă e cu mâncare bună, să-i dăm bice! Am fost primiți de gazde în mijlocul satului. Am crezut că na, suntem noi mai speciali! De unde! Se pare că, încă de prin anii 1965, localnicii au învățat să își aștepte oaspeții îmbrăcați în straie populare la intrarea în sat. Ba, mai mult, în semn de respect, îi așteptau călare. Parte din tradiții se păstrează și azi. Suntem în Mărginimea Sibiului, la poalele Cindrelului, într-un sat care a învățat singur să facă bani din turism. Și să se salveze de singurătate. A jucat un rol super important preotul Zosim Oancea care a pus bazele muzeului icoanelor pe sticlă. Și un jurnalist american venit în România să scrie despre Ceaușescu, după momentul Praga 1968. Jurnalistul a călătorit în România, s-a îndrăgostit de satele noastre și a început să aducă turiști străini. De fapt, Sibielul așa a și început: ca sat turistic vizitat de străini. Că românii nu prea îi călcau ulițele.
Plecăm cu gazda noastră, urmând să ne reunim cu toții pentru o seară românească. Trecem pe lângă Troiță, traversăm un podeț și mergem preț de 2 minute în liniștea serii. Se aude doar susurul apei. Și câte un cățel care pare, mai degrabă, că ne salută bucuros de oaspeți în loc să ne latre a avertisment. Intrăm într-o curte frumoasă, cu gard înalt și poartă parcă sculptată. Tot singuri s-au organizat localnicii și la capitolul “unde îi culcăm pe oaspeți”. Și-au deschis odăile ăle bune, s-au bazat pe mâncărurile lor și pe liniștea pe care o pot oferi orășenilor îmbuibați de stres și balamuc. Au ales să își fidelizeze clienții și să se promoveze “din gură-n gură”. Și mi se pare că au făcut o treabă bună. Le calcă pragul turiști respectuoși, care știu să aprecieze tradițiile și autenticitatea satului.
La cină avem parte de un festin. În primul rând, mâncarea. Doooamne ferește și apără, ce sărmăluțe am mâncat eu aici, la oamenii ăștia… Sper să nu mă dea nimeni de gol la mama, însă sarmalele ei primesc cu chiu cu vai un loc în echipa lui Brenciu. Astea de la Sibiel merg direct la Tudor în echipă după o luptă destul de strânsă cu Smiley. Am auzit în jurul meu sunete de nereprodus și despre palincă sau țuică sau ce-o fi fost lichidul ăla incolor. Eu am încercat vinul. Acu’ chiar nu vreau să mă pun rău cu toți ai mei, așa că o să scriu aici că nu e la fel de grozav ca vinul făcut de tata. Atâta doar că a alunecat altfel. Poate și datorită domnilor care asigurau coloana sonoră fie cu saxofonul, fie cu acordeonul, fie cu vocea. Hai că mi-a mers la suflet, ce să mai la deal la vale!
D-apăi nu puteam să plecăm din Sibiel fără să ne clătim și noi ochii în Muzeul de Icoane pe Sticlă. Mă fascinează povestea celui care a pus bazele muzeului. Preotul Zosim Oancea ajunge în zonă prin 1964 ca preot al satului, după ce vreo 10 ani fusese închis de comuniști pentru că ajutase familiile celor care fuseseră uciși de sistem. Omul nu se lasă, că așa sunt unii, nu pot să se lupte cu ei înșiși. Și, chiar dacă Nicu Ceaușescu era practic la o aruncătură de băț de Sibiel, preotul își vede de planuri. Că doar văzuse cum e treaba cu închisoarea și îi rezistase. Ajunge în Sibiel, restaurează vechea biserică a satului și începe să îi încurajeze pe localnici să doneze icoanele pe sticlă pe care le țineau ascunse prin poduri. Oamenii donează, preotul achiziționează și icoane din alte părți, turiștii încep să aducă bani comunității. Muzeul a obținut autorizațiile necesare, fiind promovat ca “un loc unde oamenii să își expună obiectele tradiționale”. E adevărat că are și ceva obiecte tradiționale, însă 80% din muzeu este despre icoane.
Am intrat puțin și în Biserica Sfânta Treime ca să văd frescele care s-au păstrat cuminți sub cele cinci straturi de var pe zidul complet înnegrit de fumul lumânărilor. Aaa, stați că uitam: lucrarea este din 1774. Dar zici că are maxim câteva zeci de ani. Biserica e făcută din piatră adusă din Valea Utii pe sănii trase de bivoli. Mai apoi bolovanii de piatră au fost legați cu cărămidă și mortar. Construcția a început în 1765. Asta ca să ne dăm seama cum se construia pe atunci. Și să ne pună pe gânduri faptul că încă e în picioare de zici că abia s-a tăiat panglica de inaugurare. Carevasăzică, oamenii știau ce făceau. Îmi place vibe-ul din interior. Câteva ștergare țesute probabil de femeile din sat sunt singura “opulență” afișată. Nu tu foiță de aur pe pereți, nu tu candelabre din sticlă de Murano, nu tu covoare persane acoperite de folie care să le protejeze de lacrimile enoriașilor.
Ies repede până nu mă umplu de păcate. Dau o tură pe repede înainte cu Sonică: ajungem la Troiță, la Căminul Cultural, vedem câteva case de-o seamă cu istoria și un prichindel roșu în obraji care merge cu bunica la grădiniță probabil. Deși nu sunt chiar fan al magazinelor pentru turiști, simt nevoia să dau ceva comunității. Plec cu două ornamente de brad croșetate. Îmi plac oamenii locului care nu s-au dat bătuți și care se luptă pentru satul lor. Cică ar fi sub 500 de suflete care locuiesc aici. Înseamnă că sunt extrem de harnici. Și uniți. Dacă satul arată așa cum arată.