Așa cum am mai zis, călătoria asta a fost un fel de plimbat înapoi în timp. Am retrăit momente din copilărie, am fost pe urmele fostelor iubiri, am revăzut oameni pe care i-am întâlnit când abia începeam să călătoresc. Așa a fost și la Brăteiu, unde am mers să îl cunoaștem pe Victor, un meșteșugar care încă se mai luptă să păstreze vie meseria pe care a moștenit-o și care l-a făcut faimos și pe la Bruxelles. De Brăteiu nu știam nimic. Sau parcă îmi suna dar nu știam de unde să îl iau. Aveam să îmi dau seama ceva mai târziu de unde și când îmi mai ajunsese pe la urechi numele ăsta. De Victor nu știam cu atât mai mult mai nimicuța. Ne-a povestit Costin nițel, suficient cât să stârnească interesul și curiozitatea, fără însă a ne strica plăcerea de a descoperi singuri omul.
Am ajuns în gospodăria lui Victor la ceas de seară. În spatele porților înalte, de fier, suntem primiți de întreaga familie. Doamna casei, îmbrăcată într-o fustă veselă, dă indicații scurte și precise fiului ei, astfel încât noi, musafirii, să fim omeniți cum se cuvine încă de la intrare. Tânărul ascultă și execută tăcut, fără comentarii inutile. Stăpânul casei, cu mustăți lungi răsucite, pălărie neagră cu boruri largi și mâini muncite, ne însoțește la adăpost de cei câțiva stropi de ploaie. El e Victor. Din neamul căldărarilor. Duce mai departe ceea ce a învățat de la ăl bătrân: transformarea cuprului în cazane de țuică, în ibrice pentru cafea, în ceaune de mămăligă. Vedem expuse ad hoc o parte din rezultatele muncii lui. Prețurile nu sunt deloc mici. D-apăi nici munca depusă nu e una ușoară.
Încep poveștile. Graiul molcom, autenticitatea, modul simplu și deschis în care ni se adresează mă țintuiesc locului. Ascult cumva hipnotizată amintirile celui care a fost cândva un țigan nomad. Ce naiba? Staaai, copil fiind, în curtea bunicilor mei şi-au așezat cortul pentru vreo săptămână trei țigani care au lucrat la un cazan de țuică pentru bunicu’. Veniseră în căruțe fără coviltir, așa că trebuia să doarmă în corturi. Totul se făcea oarecum pe şustache, eram pe vremea lui Ceașcă. Cred că ăsta a fost și motivul pentru care țiganii și-au montat cortul direct în curte la noi. Îmi amintesc cum stăteam gură cască cât era ziua de lungă și mă uitam cum loveau cu ciocanele în materialul ăla care se lăsa cu greu lucrat. Îmi plăcea să mănânc cu ei la masă și, deși nu înțelegeam o boabă din ce spuneau, mă atrăgea felul lor de a fi, de a glumi, de a cânta. Și, parcă să zic, că atunci am auzit vorbindu-se despre Brăteiu.
Mă întorc cu greu în șopronul lui Victor. Scoate la iveală toate poveștile pe care le-a strâns parcă în zece vieți. Timpul îngheață în loc. Pasiunea pentru meserie preia cuvântul. Victor recunoaște că e din ce în ce mai greu. Dar nu se lasă. Pentru el, meseria e ca un drog. Își imaginează obiectul pe care vrea să îl facă. Se apucă de treabă și nu se lasă până când nu ajunge la rezultatul care să îi placă în primul rând lui. Lucrează în continuare așa cum a văzut la ăl bătrân. Lucrează cu lemne la foc. Bate o bătaie și pune iarăși pe foc. Ar fi mult mai simplu să lucreze cu o presă. Dar preferă să facă totul manual, așa cum a învățat de copil. Este mult de muncă. De asta, mulți dintre ai lor au plecat în străinătate să facă banul mai ușor și s-au lăsat de meșteșug. El nu poate să plece. Aici îi sunt rădăcinile, aici și-a îngropat tatăl.
Îmi place tare de omul ăsta. Am zis mereu că oamenii cei mai faini sunt cei care știu să se adapteze, fără să renunțe la esența lor. Ei bine, mi se pare că Victor s-a adaptat din mers, fără să facă rabat de la ceea ce știe sau de la cine este. Tot timpul cât ne-a povestit, a avut la subraț un dosar galben. Sunt articole în care s-a vorbit despre el, despre produsele lui. S-a înscris într-o asociație de meșteri din București, participă la târguri, merge la expoziții în afara țării, își face cunoscută munca și își prezintă lumii întregi rezultatele muncii lui. Se mândrește cu clienți din toată lumea. Cazanele lui au ajuns în Franța, în Austria, în Germania. Vorbește o germană curată, mai bună decât a multor oameni care au luat meditații. Și engleză. Câștigă, da. Dar muncește pentru fiecare bănuț.
E oarecum liniștit pentru că are cui lăsa moștenirea meșteșugului pe mai departe. Își pregătește fiul care nu își dezminte genele și care stăpânește mai bine ciocanul decât rezolvarea vreunei integrale. Îmi place atitudinea asta extrem de sănătoasă a părintelui care își încurajează plodul să facă în viață ceea ce îi place. Și nu îl forțează să meargă pe la nu știu ce școli aducătoare de diplomă și cam atât. E adevărat că și tânărul știe ce vrea și nu fuge de munca fizică, bălind la un program de 9-18 la căldurica unui birou. Și fetele au urmat tradiția. Și sunt măritate, la casele lor. Ginerii sunt mai degrabă interesați de creșterea cailor și mai puțin de a prelua meșteșugul de la Victor. Fiecare își vede cumva de viață. Și, chiar dacă tradiția încă mai dictează în comunitatea lor, găsesc cumva calea să își respecte deciziile.
Pentru mine nu a fost prima dată când am intrat în gospodăria unor căldărari. Tot în copilărie, la marginea satului, era o șatră de țigani căldărari care își punea corturile și rămânea peste iarnă în zonă. Am învățat de la bunicii mei să îi privesc cu respect. Bunica ne spunea mereu că țigăncile neveste de căldărari sunt femei curate. Bunicu’ se scăpa mereu “țiganii ăștia sunt dați dracului de buni pe meseria lor”. Nu am avut niciodată nici teama, nici reticența de a interacționa cu ei. Îmi amintesc că iarna veneau cu capra și bunicu’ îi cinstea cu vin și țuică, iar bunica le punea o strachină de ciorbă caldă. Au fost mereu prezenți la noi în curte, fie că ajutau la treburi, fie că își exercitau meșteșugul. Au făcut parte din copilăria mea. Și, mai târziu, din adolescența mea: prima mea mare iubire, care a durat muuult și biiine, adică vreo lună, a fost un țigan. Mă și vedeam cu vreo cinci șase puradei colorați. Mno, nu mi-a ieșit!