Noroc că povestitorul nostru își reia rolul și reușește să mă scoată destul de repede din butoiul cu melancolie în care plonjasem. Biine, a fost grăbit și de timp. Căci, în 30 de minute, aveam să ne oprim în altă locație rătăcită și bine ascunsă în munți. Locul unde au buletin vreo 545 de suflete. La primul sat turistic din România. Staaai, stai, stai! Cum? Cum adică primul sat turistic? Păi, da, fix așa: în 1968, după ce a obținut toate aprobările, după ce a demonstrat că șade între peisaje de vis, în mijlocul liniștii, după ce Nicolae Frunteş, profu’ de biologie din sat, a făcut un muzeu etnografic, în care erau descrise viața și obiceiurile locului, Şirnea a devenit un sat cunoscut și prin străinezia. Nota bene: suntem în timpul regimului comunist. Numai Cristoşelu’ știe cum o fi reușit ăl profesor să îi convingă pe comuniști că frumusețile locului trebuie arătate și străinilor!
Și noi avem parte de același tratament de care au parte și străinii: în primul rând, vizităm muzeul. Ne este ghid Radu Frunteş, cel care se străduiește să ducă mai departe proiectul început de tatăl său. Omul este pasionat și își iubește exponatele. Are câte o istorioară pentru fiecare lucru salvat și expus: abecedarul din 1932, tăblițe pe care scriau elevii, ustensile de bucătărie extrem de “în vârstă”, o carte de rugăciuni de la 1700, costume populare și lăzi de zestre, schiuri de lemn utilizate de localnici pentru a se deplasa iarna. Într-un colț descopăr oarecum surprinsă un loc dedicat Zilei Olimpice. Habar n-aveam că an de an, în 23 iunie, în Şirnea se organizează fel și fel de evenimente prin care este sărbătorită Ziua Olimpică. Cu atât mai puțin am știut că în 2011 Şirnea a câștigat premiul acordat de Comitetul Olimpic Internațional pentru manifestările organizate în sat. Și tot cu gura căscată am rămas și când am aflat că aici există flacăra olimpică folosită în 1972 la ediția din Munchen.
Radu ne cântă o horă la fluier și ne lasă să ne bucurăm în tihnă de locuri. Iar îmi aduc aminte de copilărie… Bunicu’ ne cânta la frunză. Habar n-avea el de multă carte, însă cânta dumnezeiește. Iar istoria o învățase trăind-o în teren, nu citind-o din cărți. Așa mi se pare că sunt oamenii ăștia legați de glie, oameni care învață făcând și trăind. Mai avem atât de puțini meșteșugari de la care să învățăm (tot plimbându-mă prin muzeu, am dat peste instrumente folosite cândva de păstori pe care nu am ști de unde să le apucăm azi). Mai avem atât de puțini bătrâni de la care să ne inspirăm. Poate că ar fi bine să profităm cât mai mulți și cât mai repede și să preluăm ca să ducem mai departe, să nu lăsăm să se stingă și să dispară parte din AND-ul nostru de români. Hai să nu pic în teorii și sfaturi necerute!
Sonică își cere drepturile. Așa că urcăm agale spre biserică. Și încă un pic mai sus. Ca să cuprindem cu ochii toate peisajele alea de vederi. Până ce Piatra Craiului se vede perfect, cu stăncile-i înălţându-se spre cer. Răspund provocării Munții Bucegi care au început să-și schimbe deja garderoba. Ici, colo, pe coșul câte unei case iese fum, semn că soarele nu mai reușește să încălzească pereții, ci doar cel mult câte un nas de copil. Undeva, în depărtare, o turmă de oi încearcă să prindă ultima tură de iarbă proaspătă. În curând vor schimba dieta și vor trece pe fân uscat. Tot așa, vreo cinci, șase văcuțe se plimbă cu botul în iarbă printre căpițele ce așteaptă cuminți zăpada și gerul. Doooamne, timpul trece aici cu un alt ritm! Zilele se măsoară altfel decât în deadline-uri și proiecte…
Bine că plecăm că îmi era chiar teamă să nu mă mai las dusă din vârf de munte! Costin promite alte opriri de poveste și cu povești. Așa că îl ascultăm ca niște copii pe Moș Crăciun și ne așezăm cuminți la drum din nou. Îmi e clar deja că ieșirea asta e mai mult despre oameni decât despre plimbat la pas prin locuri. E bine. Să îi descoperim cât îi mai avem! Pe oameni, zic!
Îmi lipesc nasul de geam. Și merg așa, spectator al defilării copacilor în haine de toamnă și gânditor al tuturor posibilităților de a mă întoarce cândva în sat, preț de mai bine de 100 de km. Mă trezesc brusc din visare, dezlipesc nasul de pe geam și îl stâng pe Sonică în brațe. Nu, nu de la emoțiile puternice. De la gropi. Hait! Am început să sărim pe scaune ca puricii pe cățelul cu care am crescut. Mă, ce naiba? Unde suntem? Călcarăm vreo suflare sau? Na, nici o victimă! Doar autoritățile și implicarea lor în gospodărirea satului. Îi suspectez chiar și de faptul că nu vor să repare drumurile ca să nu le strice aerul autentic de ulițe. Hai, lasă, nu e chiar așa grav! Că doar nu ne-am născut cu toții la palat! Și chiar dacă ne-am fi născut la palat, tot aci am fi ajuns. Ca și Charles. Prințul, de! Da, aplauze, ovații, reverențe. Suntem în Viscri.
Deși am ajuns de câteva ori la numa’ 5, 6 km de Viscri, niciodată nu i-am călcat ulițele. Poate și pentru că în Cloaşterf am găsit oameni faini, liniște, autentic și marketing puțin spre deloc. Așa că mi-a fost mereu greu să plec dintr-un loc unde aveam tot ce căutam ca să merg la înghesuială cu mii de turiști. Ei bine, i-a venit rândul și lui Viscri. Ia să vedem, domne, e chiar așa cum îl laudă toată lumea? Parcă simțind cumva cârcoteala ce îmi stătea pe limbă, Costin ne povestește mai întâi de Biserica Fortificată. Înainte să ajungem să o vedem, primim lecția de istorie: ridicată în secolul 18 pe locul unei biserici romane, împrejmuită de zidurile de apărare ale cetății, luată sub aripa protectoare de cei de la Unesco prin 1999. Bine, bine, să lăsăm atâta informație și să trecem la proba practică!
Până să ajungem la biserică, trecem pe uliță. Case colorate, mici afaceri dedicate strict turiștilor străini bogați, o mămică scoasă la plimbare de cei doi urmași, un cățel cerșetor de dragoste fie ea și pasageră, oameni ai locului văzându-și de treabă, fără a fi deranjați de prezența turiștilor curioși, copaci cu frunze colorate. E un sentiment extrem de ciudat: liniștea satului amestecată cu nițică agitație care vine poate de la turiști sau poate chiar de la oamenii locului pe care i-au molipsit turiștii. Asta găsesc diferit față de Cloaşterf, unde încă oamenii locului sunt majoritate, iar turiștii sunt destul de răzleți, unde încă te mai simți ca fiind în vacanță la bunici, nu într-un city break. Dar hai să nu mă apuc eu acu’ să fac comparații inutile. Îmi e clar că opțiunea mea va fi întotdeauna Cloaşterf. Şi Bejanii.
Intru în Biserica Fortificată. Da, interiorul este ce trebuie. Adică, ce îmi trebuie ca să mă facă să mă simt aproape de cer. Fără foițe de aur, fără pictură realizată în nu știu ce tehnică pentru a cărei pronunție să îmi folosesc toate cunoștințele de limbi străine, fără să fie întinsă pe nu știu câte mii de metri pătrați. În schimb, câteva băncuțe de lemn pe care participanții la slujbă se aşează după reguli destul de bine stabilite acum multe sute de ani, reguli care mai degrabă privesc siguranța și modalitatea de apărare în fața eventualilor cotropitori decât “femeia e supusă bărbatului și nu are ce căuta în aceeași linie cu el”. O orgă bătrâioară își face în continuare treaba și nici nu vreau să mă gândesc cât aș mai boci încă de la prima notă pe care aș auzi-o scoasă pe tuburile alea. M-aș fi așezat și m-aș fi pierdut în gânduri. Chiar mi-aș fi acordat răgazul ăsta. Numa’ că nu suntem în Cloaşterf. Suntem în locul unde turiștii vin pe bandă. Ok, îi las și pe alții să se bucure de loc.
Eu mă cocoț să văd împrejurimile. Înainte de asta, Sonică vrea să vadă și micul muzeu cu obiecte populare. Că vrea el să vadă cu lentila lui cum se îmbrăcau oamenii în vremea când el nici măcar nu era în planurile celor de la Sony. În plus, l-a făcut curios și doamna care ne-a povestit nițel în biserică și care ne-a spus că oamenii erau scunduţi și slăbături. Și că în același pat dormeau două generații: și părinții și copiii. O să ziceți că se mai întâmplă și azi. Îmda, numai că prin copii trebuie înțeles fiul/fiica împreună cu soția/soțul. Ăăăă, cuuum? Exact așa, practic nu numai că dormeai cu socrii în aceeași încăpere, dormeai în același pat. Tare, nu? Și, cu toate astea, apăreau și nepoți. Chiar dacă procesul de producție era… hai că nici nu vreau să îmi imaginez cum era!
Am zis să urcăm și în turn dacă tot am ajuns până aici. Da, priveliștea asupra împrejurimilor e frumoasă. Domne, dar un lucru e clar: mereu am zis că eu m-am născut în timpul nepotrivit. Că mă regăsesc mai bine în vremurile alea de demult cu baluri și boieri. Nu știu de ce am plecat eu de la premisa că aș fi fost vreun neam de boieri. Cred că din cauză că nu mă văd cu furci și topoare prin vreo răscoală. În fine, ce voiam să zic. Dacă aș fi trăit în timpurile alea, aș fi fost cu siguranță prima victimă a cotropitorilor. Doooamne ferește, voi știți cum se urcă scările alea îngustuţe și abrupte care teoretic te duc într-un loc la adăpost de inamic? Mie una îmi e clar: fie mă împrieteneam cu inamicul, fie mă luau prizonieră. Dar de urcat în pas sprinten înșiruirea aia de trepte, atentă să nu îmi frâng nici gâtul nici picioarele, nu aș fi reușit nici dacă aș fi mâncat numa’ frunze toată viața.
