Cântă un cocoș. Ohoooo, da’ ce mai cântă! Bunica intră ușor în camera în care miroase a somn. Ne trezește ușurel și pe mine și pe soră-mea. “Hai, maică, sculați la deal! Mergem la vie! Hai că vă mai culcați în căruță!” Încă e întuneric afară. Ne înfofolește bine și ne suie pe flanele aruncate în spatele căruței. Taicu aduce vaca și o înjugă. Traista cu mâncare e în lada pe care o să stea el. Ne punem în mișcare. Agale, trecem pe uliță. Roțile mari fac un zgomot infernal pe piatra cu care au fost pavate ulițele ca să nu mai înotăm în noroi. Adormim învelite în așternuturi din lână, țesute de bunica astă iarnă. Din când în când, bunicul mai salută pe câte cineva. Fie un căruțaș plecat tot cu noaptea-n cap la muncă, fie câte un navetist plecat spre gară ca să prindă trenul de 7 spre Craiova. Ne trezim abia la 8, când căruța se oprește din legănat, semn că am ajuns.
Cu amintirile astea inundându-mă, am plecat într-o dis de cu noaptea-n cap să descopăr o parte din comorile ce se ascund prin satele românești. Îmi era clar și cred că e clar pentru toți ăștia care mă știți că aveam să mă bucur ca un copil de întoarcerea în viața satului. Știam că lucrurile s-au mai schimbat pe ici colo, însă tot timpul întoarcerea la sat și la oamenii de la țară îmi aduce pace pe dinăuntru. Mi-am ales să fac întoarcerea în timp fix la debut de octombrie, când toamna începea să primenească natura. Atunci când la satele aflate în munți deja se face focul în sobă, când deja gutuile stau fain frumos așezate la geamuri, când treburile gospodărești se mută în curte și nu mai au legătură cu munca la câmp. Ca să mă pot bucura pe deplin de tot ce înseamnă interacțiunea cu oamenii locului.
2019 a fost anul în care am ieșit destul de mult în excursii organizate de alții. Ai tinde să crezi că am devenit cam prea comodă. Se poate. Sau doar puțin obosită să tot organizez eu. Sau poate am vrut doar să ascult poveștile ghizilor care au mai călcat locurile. Sau puțin din toate. Spre sate am ales să merg cu Scorilo. Nu îi știam, nu știam pe nimeni de la ei, pur și simplu mi-a plăcut programul pe care îl propuneau. Eee, şi am aflat de ei de la un prieten în care am încredere că e cel puţin la fel de cârcotaş ca mine. Mi-am dat seama că am făcut o alegere cel puțin bunicică de cum am urcat în autocar și Costin și-a început poveștile. Cu mici excepții, în toate vacanțele mele am avut parte de ghizi extrem de faini: unii mai carismatici, alții mai bine documentați, unii mai atenți la turiști, alții mai preocupați de respectarea programului. Costin are câte puțin din toate. Și multă pasiune când povestește.
Îmi propusesem să țin minte cât mai mult din amănuntele pe care ni le-a dat. Vezi să nu! A vorbit întruna, ore întregi, de parcă fiecare locșor, fiecare pietricică pe lângă care treceam avea o poveste care aștepta să fie spusă. Omu’ e o enciclopedie pe picioare: istorie, geografie, economie, toate astea la care nu am fost eu deloc bună în școală. Plus picanterii aruncate iscusit ici colo ca să fie sigur că te ține atent și nu ajungi să te gândești cum naiba să faci să plătești și rata la upgrade-ul lui Sonică și să pleci și în țările calde în plină iarnă. Așa că, până la primul popas, la Podu Dâmboviţei, am ascultat pe nerăsuflatelea, sorbind fiecare cuvințel despre creștinism în țara noastră, despre câmpuri energetice, despre bisericile rupestre, despre munții noștri și ce ascund ei, despre comunitățile din sate, despre comunism și dezrădăcinarea oamenilor din rural, despre Transfăgărăşan și cum a apărut drumul ăsta printre munți, despre cum habar n-avem să respectăm natura și cum, din cauza nepăsării noastre, animalele mor pe capete din cauza plasticului pe care îl aruncăm prin păduri.
Bine că am ajuns înainte să ne întristăm definitiv! Am ajuns la Tabăra Oratia ca să vedem că unii oameni pot și ştiu să facă bine. După o grămadă de ani petrecuți la radio și în televiziune, după ce o lungă perioadă a fost reporter de front în teatrul de operații al Angolei cu peacekeaperii români, după ce a fost pentru un timp purtător de cuvânt al Prefecturii București, Carmen Victoria Bârloiu a zis “hai că mi s-a luat complet de București și de problemele din capitala europeană” și s-a mutat cu cățel, cu purcel și cu soțul din dotare în Podul Dâmboviţei. Și-a suflecat mânecile și s-a pus pe treabă. Eu cred că m-aș fi pus în primul rând pe dormit și pe liniștit nevroza. Dar, na, femeia era obișnuită cu munca și n-a vrut să piardă timp prețios. Așa că, s-a apucat de planificat.
Inițial, a zis că o să construiască o fermă. Așa, ca în filmele cu idilica viață la țară: cu oi, vaci, capre și alte patrupede ce se mai găsesc prin gospodăriile oamenilor harnici. Nici nu se conturase bine planul că iată problema: de unde luăm forță de muncă? Cum îi aducem înapoi pe ai noștri plecați în Spania să recolteze căpșune? Sau unde îi găsim pe cei care au mai rămas în țară și care să își facă treaba cu simț de răspundere, fară să lovească animalele și să se prezinte la muncă după ce s-au încălzit cu mai mult de o țuică, două. Carmen nu pare a fi genul de persoană care să renunțe la primul obstacol. Așa că îmi imaginez că, dincolo de problema cu forța de muncă, s-a mai lovit și de alte minunății pe care nu vrea neapărat să ni le spună. În fine, tot răul înspre bine!
Dacă n-a funcționat cu ferma, s-a gândit să se îndrepte spre comunitate și să facă lucruri împreună cu oamenii locului. Așa a apărut Tabăra Oratia. Ascunsă între dealuri, numa’ bine ca să fie găsită doar de cei care sunt gata să se abată de la asfalt, înconjurată de mult verde și de flori, cabana făcută din lemn și piatră te face să te duci cu gândul la Austria. Nici nu am coborât bine din autocar, că am fost întâmpinați de sufletul locului și conduși în casă, că noi, orășenii, nu suntem obișnuiți cu aerul tare și răcoros al dimineților în munte. Așa că am căutat soba. Nu am putut să nu observ, înainte de a intra, pereții exteriori ai cabanei pictați special pentru copii: gărgărițe, flori, copile cu părul bălai, animale de toate națiile, toate par a-și aștepta admiratorii prichindei. În holul de la intrare, palme colorate înveselesc pereții. Totul este despre și pentru copii, e clar!
Chiar și încăperea unde ne așteaptă bucate alese, toate gătite de comunitate și toate cu ingrediente din curțile oamenilor, are urme ale trecerii copiilor pe aici: desene, mici sculpturi, o bibliotecă accesibilă oricărui copil care ajunge în locul ăsta, fie el musafir al taberei sau localnic. Tot pentru copiii din zonă, Ansamblul Folcloric Oratia este șansa de a învăța dansuri populare muscelene și de a duce mai departe obiceiurile locului. Mno, vorbim totuși de copii. Așa că nu putea lipsi un parc de aventură unde ăștia mici să îmi dea mie lecții privitoare la curaj, determinare și distracție. Mda, nu m-aș fi băgat, nici măcar în traseele alea de pici. Dar îmi imaginez cât sunt copiii de fericiți de zbenguiala prin copaci. Parcă le și aud chiotele…
Noi ne bucurăm de câteva zeci de minute în compania bunicilor care au venit să ne arate straiele lor, păstrate de generații întregi. Doamnele ne povestesc țanțoșe cum Regina Maria era mare iubitoare de ii din zona Muscelului. Și cum se străduiesc să mențină tradițiile vii în zonă. Îmi aduc aminte instant de bunica mea. Și de cămășile, fețele de masă și lenjeriile pe care ni le cosea toată iarna. Eu aveam o cămașă cu lalele, soră-mea una cu motive tradiționale oltenești. Am avut și nu prea grijă de zestrea pe care ne-a lăsat-o bunica. Fețele de masa nu și-au mai găsit locul în casele noastre îmbuibate de IKEA. Și când te gândești cât au muncit mâinile alea două! Și cum ni le împărțea frățește ca să nu ne certăm mai târziu! Văd ochii bunicii mele în ochii uneia dintre doamnele care stă în fața noastră înfășurată în maramă… Gata, ies repede din casă, înainte să mă pun pe jelit!
Mă prefac ocupată să mă joc cu o Lassie care își flutură coama întru plăcerea lui Sonică. Mi-am dorit ieșirea asta. Însă nu m-am gândit că mă va purta prin toate momentele importante ale vieții mele de până acum! Ce naiba, eu am venit pentru povești și pentru Sonică, nu am venit ca etapă din terapia de vindecare a adultului pe care îl înghite acum Bucureştiul! În fine, să îmi revin! Îmi place să văd povești de succes ale oamenilor care au fugit din orașe și au înviat sate părăsite de tineri. Un fel de “se poate, hai că se poate”. Că poate ne încumetăm mai mulți să ne întoarcem către rădăcini. Cu gândul ăsta am plecat de la Podul Dâmboviţei…
